Distribuie articolul

Cunoscutul jurnalist Marius Ghilezan, un bănățean autentic și mândru de parcursul său bucureștean, a lansat miercuri, 18 noiembrie, de la ora 17.00, la Hotelul Atlas din Timișoara, cel mai recent volum al său de versuri, intitulat „Ilumi(Î)nare”, apărut la Editura Bookiseala, titrează Ziua de Vest.

Evenimentul de la Timișoara s-a bucurat de prezența unor cunoscuți oameni de presă și cultură: despre cele 101 poeme au vorbit Constantin Mărăscu, jurnalist și scriitor, și Lia Lucia Epure, jurnalist și directoarea cotidianului Ziua de Vest, care a fost și moderatoarea întâlnirii.

Cartea beneficiază de aprecieri literare de marcă, scriitorul și jurnalistul Octavian Hoandră remarcând că „poezia lui Marius Ghilezan este o formă de suprarealism parodic, apropiată pe alocuri de spiritul dadaist”, volumul mai având recomandări semnate de Ioan Aurel Pop sau Robert Turcescu și alții, alături de ilustrații culese de pretutindeni de la pictori simboliști, expresioniști, suprarealiști și dadaști.

Turnirul editorial continuă joi, 19 noiembrie, tot de la ora 17.00, la Lugoj, în Sala de Consiliu a Casei de Cultură „Traian Grozăvescu”, evenimentul fiind urmat de Festivalul de Teatru din oraș.

Despre geneza acestei cărți, poezie, oraș și viață, autorul mărturisește că n-ar fi scris versuri dacă n-ar fi existat în viața lui Gloria Indira Alexandra Lily, o scriitoare de mare succes care era o fină „observistă”.

Stând în Piața Bălcescu din Timișoara, ei au început să scrie împreună, ea învățându-l cum să taie cuvintele și cum să se exprime poetic.

Publicarea primului volum a fost impulsionată de Doina Uricariu, care i-a spus că „nu se poate să nu publici o carte” și s-a mutat efectiv la el acasă timp de două luni, lucrând câte cinci ore pe zi, „măcelărind” textul, retranscriindu-l și făcând practic „tot șozul” unei poezii.

În plus, Ghilezan a creat personaje fantastice și terapeutice, inventând povestea Lordului Pinkerton împreună cu elevii săi — un personaj bizar, un bătrân fără un braț și cu un vechi ochi de sticlă, care avea picioare de lemn și mergea la „Cârșma din Iad” și la Monoran.

Pentru autor, poezia a reprezentat o formă de terapie și refugiu cotidian. Obisnuia să scrie în pauzele de cancelarie, în timp ce colegii săi vorbeau despre politică și bârfe, folosind versurile ca pe un exercițiu și un instrument de joc pentru a se detensiona când merge la bazin sau când vrea să ignore telefoanele și presiunile cotidiene.

Ghilezan a mărturisit că a-a săturat de realitate, iar la maturitate realizează că, spre deosebire de articolele de presă a căror valabilitate ține exact 24 de ore, poeziile rămân. Ghilezan și-a creat o identitate prin cuvinte inventate, considerând că totul este o „actorie” – după doi ani de teatru a realizat că nu își imaginează să facă televiziune toată viața, trecând la realizarea de podcasturi unde se joacă liber cu cuvintele.

De altfel, pe lângă activitatea publicistică, autorul deține o fermă proprietate privată și o casă la Crevedia, unde crește găini, iepuri, gâște, rațe și lebede, fiind descris de apropiați drept un fermier extraordinar.

Atmosfera orașului natal, Timișoara, ocupă un loc aparte în universul său. Ghilezan o evocă drept un oraș care părea mereu că se gătește de nuntă, populat cu figuri pitorești precum bătrânul polițist, „clopotarul celor șase turle”, sau un tânăr dintr-o familie bogată care s-a îndrăgostit și i-a adus în dar iubitei sale Elisabeta cea mai roșie roză din lume și o seră întreagă.

Orașul și-a ridicat case mate, îmbrăcându-se în bună cuviință, cu străzi în formă de cruce, împletind obiceiurile neamurilor într-o pace creștină, având pe maluri sirene, vase lungi, cuptoare, mori industriale, batoze pe valuri și șeici aromați de sărbători.

Privind spre trecut și prezent, autorul amintește că, deși regimul comunist era o regie cu constrângerile ei, astăzi educația socială din școli pune un accent puternic pe ideologii încă din clasa a șaptea, elevii făcând portrete sau postări laudative despre politicieni, în timp ce generația născută după 2010 nu mai are absolut nicio sensibilitate pentru ideea de revoluție.

Referindu-se la volumul lansat, Constantin Mărăscu a subliniat că momentele în care autorul scrie poezie sunt extrem de tăioase sau indulgente, iar titlul Ilumi(Î)nare are un dublu sens: fie iluminare pur și simplu, fie lumânare, sugerând că pe moment vedem realitatea așa cum este, dar când se termină lumânarea, dispărem noi și dispare realitatea.

Redescoperirea lui Constantin Mărascu a lui Ghilezan ca poet a venit firesc, după ce acesta fusese cunoscut mult timp ca prozator și eseist și după ce i-au fost urmărite analizele incisive la televizor, unde ironiza diverse aspecte ale actualității și de unde i s-au înțeles cu adevărat resorturile intime ale poeziei.

Lectura volumului s-a făcut în format online, o variantă considerată deopotrivă modernă și extrem de practică: deși pe ecran ochiul obosește mai repede, avantajul imens este că se poate naviga instantaneu, fiind mult mai ușor de cercetat și de revenit asupra textului fără a fi nevoie să se treacă paginile înapoi sau înainte, într-un flux continuu de lectură.

Constantin Mărașcu a simțit nevoia să așearne câteva rânduri despre această carte, deși recunoaște că nu a reușit să o parcurgă în totalitate dintr-o singură suflare; a fost puțin bulversat citind-o „scoarță în scoarță”, neavând liniștea unei lecturi liniare, ci fiind obligat să baleteze, practic să danseze printre poezii, observând cum de la o pagină la alta stilul se metamorfozează radical.

Din punct de vedere stilistic, autorul traversează cu o dezinvoltură remarcabilă mai multe etape: de la ermetism la dadaism și obiectivism – și, deși el însuși neagă o tangență directă cu obiectiviștii, nu se poate să nu se remarce că ironia fină, refuzul pateticului facil și poezia străzii, a urbei, își găsesc aici un teren fertil. În versurile sale pulsează geografia concretă a locurilor, de la Tramvaiul 7, Freidorf și Fratelia, până la Micălaca, alături de o serie întreagă de circumvalațiuni ale memoriei și ale spațiului urban.

Se simte pregnant o filieră dadaistă, iar în acest context merită amintită o paralelă ludică savuroasă: cineva spunea că este personajul Tornavitu și a coborât direct în pagină, însă Constantin Mărascu nu îl invocă pe Tornavitu, ci îl aduce în scenă pe Lordul Pinkerton, un personaj extraordinar de interesant care are un picior de lemn, n-are un braț, dar rămâne cel mai bun jucător de ruletă din lume. Iar cu ocazia descoperirii unui balon oval, acesta lovește cu atâta forță încât demolează fără drept de apel structura fragilă, făcută din chibrituri, a altcuiva.

Volumul poartă titlul provocator Ilumînarea –, o alegere grafică ce ascunde un dublu sens subtil care poate fi descifrat cum se dorește: fie iluminarea în sens spiritual, ca o primenire interioară a spiritului, fie trimiterea directă la o lumânare, o metaforă a efemerității. Căci pe moment se poate fi realist și se poate vedea realitatea așa cum este, iar atunci când se termină lumânarea, se dispare, se stinge însăși realitatea din jur.

Cartea se bucură de o întâmpinare critică impresionantă: volumul are nu una, nu două, ci trei prefețe și recomandări (cuvânt înainte), (cuvânt înapoi) și (cuvânt academic, purtând greutatea reflexiei critice).

Întregul periplu vizual al cărții este completat de ilustrații alese cu rafinament, purtând semnătura unor pictori simboliști, expresioniști, suprarealiști și chiar dadaști.

Această Iluminare nu este altceva decât un joc intelectual propus cititorului, un pact pe care trebuie să-l urmeze și să-l accepte: acela că, pornind de la o realitate cotidiană cunoscută de toți, ne putem îmbrăca în armura fină a ironiei pentru a deveni altcineva.

Privind spre arhitectura tematică a volumului, se întâlnește o paletă bogată de teme majore, de la radiografia socială până la fantezia pură. Printre acestea se remarcă tematicile actuale și criticile tăioase la adresa derutei contemporane; un pasaj edificator vorbește despre cei „marcați de identități de gen, s-au încălțat cu fesuri unisex, de-achitat ținute patogene, progresiștilor lepădarea de sex, vopsind svastici zodiacale, gheduul și l-au îngropat, sistemul din cutele ambisale, stăpâni-au îngrămat logici și păpturi zânatice”. Tot în acest registru al neliniștilor lumii moderne apar teme legate de damoclesul crizei ecologice, de încălzirea globală și de portretul „omului de tip nou”, pus în antiteză cu cel din 1971, în timp ce cuvântul „svastică” este recuperat nu în accepțiunea sa întunecată și blamată istoric, ci ca un simbol arhetipal purtat de milenii încoace.

Mărascu a atentionat ca galeria de personaje este la fel de pestriță pe cât este de fascinantă: alături de deja amintitul Lord Pinkerton, defilează figuri cu nume sonore precum Ceringă-Plîng, Clong, Dean, Dong sau Groșcior, completate de prezențe alegorice, entități artificiale sau forțe dezlănțuite ale naturii, cum ar fi vântul, cerul, bezna și luna.

O altă dimensiune tulburătoare este cea a blasfemiei și a universului fragil. O poezie curajoasă abordează chiar tema blasfemiei, arătând cum omul rătăcit în lumea marginalilor și a alcoolicilor constată că acolo banalul se topește în ploaie, iar iadul se transformă într-o licoare a zeilor sau într-un „banal maiciun de tură”. Întreg acest univers literar este de o fragilitate profundă, gata oricând să sufere sub loviturile imprevizibile ale sorții sau sub asaltul acelorași personaje excentrice, precum Lordul Pinkerton, care mătură totul în calea sa.

Nu în ultimul rând, din pagini nu lipsește reflexia asupra politicii mari și a jocurilor de culise. Sunt incluse trimiteri directe la deruta diplomatică, Constantin Mărașcu mărturisind cu o pointe caustică – „așa cum am împărtășit publicului și ambasadorului rus […] ghinioanele mele sunt protejate de umbrela NATO, le apăr cu volierele, întinse ca niște plase de pescurești, nu sunt pentru a captura drone, doar de protecție a peștilor leșești împotriva vulpilor autohtone”.

Lumea politică este disecată sub lupă, autorul surprinzând cu tușe groase portretul acelui „biet polonez egal, ajuns cârlig de barieră, poloboc cu echilibru ireal, descoperit într-o carieră, ruginește timpul ireal, proletariatul prin toceaua socialismului îmbrățișând proletcultismul”, o satiră memorabilă la adresa mecanismelor sociale și a inerțiilor ideologice care continuă să bântuie istoria recentă.

Lia Lucia Epure, directoarea cotidianului Ziua de Vest din Timișoara, a creionat un portret cald, plin de nostalgie și nuanțe paradoxale la adresa lui Marius Ghilezan și a celei mai recente cărți a sa.

Întrebată pe cine ar recomanda să prezinte volumul, Lia Lucia Epure a mărturisit că l-a ales fără nicio ezitare pe Constantin Mărăscu – un prieten foarte bun și fost coleg la televiziunea publică din Timișoara, dintr-o perioadă plină de frumusețe și frământări anterioară anului 2000.

Ea a recunoscut că prezența ei în rolul de prezentatoare poate părea neobișnuită, având în vedere că în sală se aflau deopotrivă foști colegi de la Loga, prieteni din copilărie, dar și numeroase rude. Deși un astfel de demers ar putea părea riscant sau interpretat drept un gest arogant, ea a ținut să sublinieze că totul este, de fapt, o mărturie a unei prietenii vechi.

Lia Epure a mărtutisit că legătura dintre ei își are originile în trecutul comun de la Făget, unde Marius Ghilezan a copilărit. Tatăl luo a fost medic în localitate, devenind ulterior medicul echipei de fotbal Poli Timișoara, înainte de a se reîntoarce la Făget.

Amintindu-și de anii petrecuți împreună în redacția ziarului Timișoara, Lia Epure a evocat vremurile în care tirajul publicației atingea 70.000 de exemplare pe zi, iar cititorii stăteau la rând pentru a-l cumpăra, indiferent dacă ploua sau ningea. În contextul actual, ea a remarcat cu bucurie existența unui proiect la nivelul Parlamentului European dedicat sprijinirii presei scrise, subliniind că ziarul pe care îl conduce continuă să apară pe format tipărit de două ori pe săptămână, alături de ediția online.

Privind în urmă, anii alături de Marius sunt asociați cu perioada în care jurnaliștii credeau în „jurnalismul romantic”.

Nu era vorba despre un simplu sentimentalism personal, ci despre o epocă literară și artistică în care oamenii erau idealiști și mânăți de credința că pot schimba lumea. În acest spirit, ea a evocat un dicton chinezesc preluat cândva de la Regele Mihai, care rezumă perfect această filozofie:

„Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă mai întâi țara ta. Dacă vrei să schimbi țara ta, schimbă mai întâi orașul tău. Dacă vrei să schimbi orașul tău, schimbă mai întâi familia ta. Și dacă vrei să schimbi familia ta, te schimbi pe tine însuți”.

Înainte de anul 2000, Marius Ghilezan s-a mutat la București, unde a absolvit Facultatea de Jurnalism și pe cea de Psihologie – o dublă specializare care a făcut-o să glumească spunând că, iată, „este și fermier”. Iar viața de la fermă este cât se poate de reală: Marius deține o proprietate privată cu o casă cochetă la Crevedia, un spațiu plin de viață unde crește găini, iepuri, gâște, rațe și lebede. Întreaga gospodărie a fost descrisă ca o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, dovedind că este un fermier extraordinar.

În viziunea Liei Lucia Epure, personalitatea lui Marius rămâne una complexă și paradoxală – o combinație de umor fin, revoltă și o tendință de a defula uneori într-o manieră originală, aspecte pe care și le canalizează cu succes și prin intermediul podcasturilor pe care le realizează. La eveniment au fost alături de el și alte personalități dragi, precum profesorul Sorin Pescariu și profesorul Bârseșteanu.

Postfața este scrisă de poetul clujean Ionuț Țene.

NapocaNews

Susțineți NapocaNews.ro

Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.

Puteți face o donație prin transfer bancar:

Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300


👉 Preferi să donezi rapid online?

Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal: