Raoul Șorban – salvatorul evreilor din Ardealul de nord ocupat de horthyști, cu ajutorul regimului Antonescu (1940-1944)

Pe „Dreptul între popoare”, marele critic și profesor de artă Raoul Șorban, l-am cunoscut bine la începutul anilor ’90, la simpozioanele culturale din Cluj-Napoca, dar și în urma deselor vizite pe care le făcea la Primăria Cluj-Napoca. Am discutat pe îndelete despre rolul său în salvarea evreilor care au scăpat din ghetoul de la Fabrica de Cărămidă dedicat evreilor care erau trimiși la Auschwitz. Ca critic de artă, era peste profesorul Mircea Țoca, iar ca inteligență era o adevărată enciclopedie. Venea des în Cluj de la Stoiana cu autoturismul său Volkswagen Golf, pe care îl conducea în siguranță chiar și la peste 80 de ani.Tatăl profesorului a fost renumitul compozitor și pianist Guilelm Șorban, autorul unor piese celebre precum „Mai am un singur dor”. Acesta provenea din ramura transilvăneană a familiei nobile Șorban, stabilită în zona județului Cluj (localitatea Stoiana). Am învățat multe de la profesor, mai ales că istoria nu operează doar cu alb și negru, ci și cu multe nuanțe de gri. De la el am înțeles că Ungaria a dorit să-i elimine pe toți evreii din Cluj, iar românii, în mod paradoxal, cu sprijinul regimului Antonescu și mai ales al premierului Mihai Antonescu, au salvat evrei trecându-i peste graniță, în România. Raoul Șorban vorbea calm și avea în ochi lumina blândă a unui om care văzuse multe și salvase oameni de la moarte. Părul său complet alb, pieptănat pe spate, îi dădea un aer leonin. M-a simpatizat din prima, iar eu am profitat de ocazie ca să aflu multe despre felul în care trecea evrei prin pădurea Făget și peste dealul Feleacului, printre pomii fructiferi, spre libertate. Raoul Șorban s-a născut la Dej, în Transilvania, la 4 septembrie 1912. A fost strâns legat de Cluj, unde și-a desfășurat o parte importantă a activității. Ultimii ani ai vieții i-a trăit la Stoiana (com. Cornești), unde avea un conac cochet, vizitat de patrioți clujeni dornici să afle adevărul despre salvarea evreilor de la Holocaustul pus la cale de regimul horthyst și de germanii din SS în nordul Transilvaniei, ocupat vremelnic de Ungaria în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.

În primăvara anului 1944, când evreii din Cluj erau ghetoizați și deportați, Raoul Șorban a fost unul dintre intermediarii care au încercat să-i ajute să treacă granița în România. Mărturiile despre implicarea sa sunt importante, dar amploarea acțiunilor și numărul celor salvați rămân subiecte de dezbatere. În 1944, drumul dintre Cluj și Turda putea însemna diferența dintre deportare și refugiu. După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944, autoritățile maghiare ale ”Crucilor cu Săgeți” au început ghetoizarea și deportarea evreilor din Ardealul de Nord. Clujul se afla sub administrație maghiară, iar Turda, dincolo de granița trasată după Dictatul de la Viena, în România. În acest context, Raoul Șorban a devenit unul dintre oamenii care puneau în legătură evreii aflați în primejdie cu posibilitatea unei treceri clandestine a frontierei. Șorban era atunci un tânăr intelectual clujean seducător, cunoscut mai târziu ca pictor, critic de artă, scriitor și profesor universitar. Rețeaua de salvare nu era însă o organizație unică, bine centralizată. Potrivit relatărilor și cercetărilor invocate în legătură cu aceste acțiuni, mai multe nuclee colaborau punctual: intermediari din oraș, călăuze locale și persoane care îi puteau primi pe refugiați în România. Rolul atribuit lui Șorban a fost, în principal, acela de a facilita legătura dintre evreii care căutau scăpare și oamenii care îi puteau conduce spre graniță. Printre cei pe care i-a ajutat s-a numărat rabinul-șef al Clujului, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, care a venit la începutul anilor `90 să-i mulțumească. În mai 1944, Șorban la sprijinit să ajungă clandestin în România, de unde rabinul a putut continua spre București. În relatările despre acest episod apar și documente, informații și sprijin logistic furnizate celor care încercau să fugă. O declarație datată 23 iulie 1945, atribuită avocatului Ernő Fischer, îl menționează pe Șorban ca persoana care l-a pus în legătură cu oameni ce puteau facilita trecerea frontierei pentru el, soția sa și o rudă. Fischer ar fi fost avertizat și asupra riscurilor mari ale unei asemenea încercări. Personal, Șorban mi-a povestit cum îi trecea noaptea pe evrei prin Mănăștur, apoi prin pădurea Făget care era pe linia de frontieră între România și Ungaria, cu ajutorul țăranilor și mănășturenilor. Noaptea patrulele horthyste se temeau să patruleze de frica românilor. Mulți evrei erau îmbrăcați în haine populare românești.

Astfel, acțiunea nu se limita la a găsi o călăuză. Evadarea presupunea ieșirea din Cluj fără a atrage atenția, traversarea unei zone supravegheate și găsirea unui adăpost după trecerea graniței. La Turda, refugiații puteau primi ajutor de la persoane și organizații evreiești locale, în plin regim antonescian. Potrivit descrierilor rețelei, acolo se ofereau adăpost și sprijin pentru continuarea drumului, uneori spre București. Traseul era periculos, iar succesul depindea de coordonarea dintre cei care îi scoteau pe oameni din oraș, călăuze și cei care îi așteptau de cealaltă parte. Șorban a încercat, de asemenea, să transporte înapoi la Cluj certificate de emigrare pentru evrei aflați în pericol. Când a reușit să ajungă, situația se schimbase deja: ghetoul fusese lichidat, iar deportările avuseseră loc. În această istorie exista și o miză intimă. Logodnica lui Șorban, Eva Semlyén, era evreică și se afla la Cluj. El ar fi încercat să o ajute să fugă împreună cu prietena ei, Eszter Salamon. Potrivit relatării furnizate, grupul s-a rătăcit, a fost prins la frontieră și trimis înapoi la Cluj. Episodul arată cât de fragile erau aceste operațiuni: chiar și atunci când exista o rețea de sprijin, o greșeală de traseu sau o întâlnire cu patrulele putea duce la capturare. Pericolul venea de ambele părți ale graniței. Refugiații riscau să fie arestați de autoritățile maghiare la ieșire; de cealaltă parte, autoritățile române puteau să-i oprească ori să-i returneze. Politica Bucureștiului și modul în care aceasta era aplicată în teren influențau, așadar, șansele de reușită.

Un alt cadru al activității lui Șorban a fost viața românească din Clujul aflat sub administrație maghiară. El a colaborat cu ziarul ”Tribuna Ardealului”, condus de Emil Hațieganu, în jurul căruia se întâlneau mai mulți intelectuali români, între care Tudor Bugnariu, viitorul primar comunist. Ziarul și cercul din jurul său au fost descrise ca puncte de contact între liderii români din Cluj și București. Relatările despre această legătură trebuie privite în contextul politic al epocii. România condusă de Ion Antonescu era aliată cu Germania nazistă. În 1944, însă, Bucureștiul a permis sau a tolerat, în anumite condiții, trecerea unor refugiați evrei spre România și continuarea drumului către Palestina. Șorban a susținut ulterior că informații despre deportări ajungeau la București prin liderii români din Cluj. Totuși, relația dintre ”Tribuna Ardealului”, autoritățile române și operațiunile de salvare nu trebuie redusă la o singură filieră. Ajutorul de la Turda și trecerile de frontieră au implicat mai multe persoane și grupuri, iar sursele disponibile nu conturează o structură unică, aflată sub comanda lui Șorban.

Yad Vashem i-a acordat lui Raoul Șorban titlul de „Drept între Popoare”, distincția fiind datată în relatarea furnizată în 1986, cu ceremonia în 1987. În 1990, el a primit și titlul de cetățean de onoare al Israelului. După 1990, istorici și cercetători, între care Michael Shafir și Randolph L. Braham, au contestat afirmațiile lui Șorban potrivit cărora ar fi fost salvate „mii de evrei” prin acțiunile sale. Criticii au arătat că documentele cunoscute nu susțin atribuirea unui asemenea număr unei singure persoane sau unei singure filiere. Tudor Bugnariu invidios pe Șorban a exprimat nemulțumirea față de felul în care acesta și-ar fi prezentat rolul, în detrimentul altor participanți. După război, biografia lui Șorban a căpătat și alte controverse. Documente consultate în arhivele CNSAS au arătat că Șorban, după ce a făcut pușcărie grea comunistă, ar fi colaborat cu Securitatea, inclusiv în legătură cu filosoful Lucian Blaga. Lucrurile nu au fost încă lămurite în acest sens. În 2012, Consiliul Județean Cluj i-a acordat post-mortem titlul de cetățean de onoare, decizie care a reaprins dezbaterea publică asupra moștenirii sale.

Povestea lui Raoul Șorban rămâne dificil de redus la o singură etichetă unilaterală. Este interesant că evreii clujeni și ardeleni au fost salvați prin România lui Antonescu. O parte dintre ei au ajuns în Țara Sfântă și au devenit, în 1948, cetățeni ai noului stat Israel. De aceea, consider firesc și susțin propunerea recentă ca Raoul Șorban să primească numele unei străzi în municipiul Cluj-Napoca, unde a salvat numeroși evrei de la moarte și de la deportarea în lagărele maghiare și germane. O stradă cu numele Raoul Șorban ar reprezenta un gest de recunoștință administrativă locală și memorială, peste timp. Am fost pe 21 iulie 2006, pe o căldură sufocantă, la înmormântarea sa la Dej, împreună cu arhitectul Ionel Vitoc, editorul publciației ”Orașul”. Slujba a fost oficiată la Catedrala Greco-Catolică din Dej. O mare de români și numeroși evrei veniți din Ardeal și Israel l-au plâns pe Raoul Șorban ca un erou. Raoul Șorban își doarme somnul de veci azi în cimitirul din ”Dealul Florilor”.

Ionuț Țene