„Bibliocid”

„Bibliocid” – n-am inventat eu cuvântul, l-am întâlnit la Arlen Blium, primul mare specialist al cenzurii sovietice, care afirma, într-un volum despre cărţile interzise în URSS, că politica „bibliocidului” total, care s-a efectuat neabătut din 1917, timp de trei sferturi de veac, a dus la o pustiire a rezervelor de carte nemaicunoscută în istorie şi, drept urmare, la o diminuare esenţială a potenţialului intelectual şi spiritual al ţării. Când am găsit în arhiva cenzurii documente cu vagoane de cărți duse la topit, cu liste de cărți rare, distruse prin subsoluri, cu biblioteci arse etc., am lăsat totul și m-am apucat de copiat. Când marea mea comoară – cam 160 de prețioase documente – a fost transcrisă și oferea un tablou complex: cronologic – din 1944, odată cu controlul cenzurii sovietice și al Comisiei Aliate de Control, tematic – tot felul de etape, particularități, geografic – câte un raport din toate orașele României…, când cartea a fost gata, am mers cu ea, măreț și demn, la edituri: mai întâi la cele mai mari, apoi la cele un pic mai mici, dar cu reputație ireproșabilă, apoi la cele mici mici. N-am găsit nicio editură interesată de documentele mele. Între timp, o prietenă care publicase la o editură de care nu știam, mi-o recomandă, editorul fiind iubitor de basarabeni. Dar când a văzut cărțoiul meu gros și plictisitor, dragostea pentru frați i-a scăzut brusc din intensitate. Totuși a fost binevoitor, a zis că publică volumul dacă scot 25% din documente. Am fost oripilată, rănită, înfuriată, cum să-mi cenzurez comoara? Toate erau esențiale, importante! Acum îmi dau seama că omul fusese generos, nu a îndrăznit să-mi zică: scoate cel puțin 50%, că așa ceva nu interesează pe nimeni. Nu mai știu unde-s acele documente nedreptățite (eram în Germania, cu o bursă, lucram la un calculator străin). La câțiva ani de la publicarea volumului despre epurarea cărților (2010), cuvântul „bibliocid” revine, la fel de dramatic, în articolul «De ce ne distrugeți bibliotecile, domnilor guvernanți? » de Mircea Regneală, președintele Asociației Bibliotecarilor din România (Revista 22, 22.04.2014): « Dacă la sfârșitul anului 1989 existau, conform Anuarului Statistic al României, 20.773 de biblioteci, la sfârșitul anului 2012 numărul acestora scăzuse la aproape jumătate, fiind de numai 11.309. Am avut oare prea multe biblioteci și a fost nevoie să scadă atât de drastic numărul lor?” (https://filme-carti.ro/slide/revista-presei-culturale-18-24-aprilie-2014-41497/) Au dispărut bibliotecile sindicale, care aveau, remarcă Mircea Regneală, „funcţia de biblioteci publice aflate în subordinea întreprinderilor şi instituţiilor de stat“. Milioane de cărţi au fost distruse ca urmare a neorientării lor către bibliotecile comunale sau şcolare. Acestea din urmă n-au mai primit fonduri de achiziţie. Biblioteca Institutului Naţional de Informare şi Documentare a fost desfiinţată odată cu retrocedarea localului şi cele 2.000.000 de volume au pierit din cauza umezelii într-o magazie din comuna Măgurele în care ploua ca afară. „Nicio autoritate nu s-a sesizat de acest bibliocid“, constată Mircea Regneală.

(https://adevarul.ro/cultura/carti/sos-bibliotecile-publice).

Hic jacet lepus, pentru toate problemele de azi și de mâine, ar zice cărțile noastre, martori tăcuți și înțelepți, de le-ar asculta cineva.

După poze „înflăcărate”, urmează un raport al DGPT din 1950, reprezentativ.

Liliana Corobca