MORGA ACADEMICĂ- ANDREI PLESU ÎN FAȚA PURTĂTORULUI DE VEȘNICIE – DAN PURIC

Când un spirit cultivat în climatul steril al turnului de fildeș Academic se apleacă asupra unei fenomenalități vii , rezultatul este, de cele mai multe ori, o neînțelegere a spectacolului prin prisma rigorilor de fișă de bibliotecă.

Așa se naște, inevitabil și ieșirea din Morga Academicā – a domnului Andrei Pleșu care s-a trezit vituperând la adresa uriasului Dan Puric. Asistăm oripilați la un demonstrandum marca Andrei Plesu prin care acesta încearcă să-l reducă pe artist la o simplă memorie mecanică , iar discursul acestuia – la o colecție de citate împrumutate. Privită însă fără ochelarii de cal ai elitismului academic- de tip Morgă – această acuzație a lui Plesu , trădează nu o analiză riguroasă, ci o profundă incapacitate de a percepe actul cultural dincolo de hârtie.

Eticheta potrivit căreia Dan Puric nu ar fi decât un rapsod care reproduce texte străine ignoră cu desăvârșire o regulă de aur a istoriei culturii și anume cā marile idei nu se inventează în fiecare zi , ci se reînnoiesc prin trăire.
În istoria spiritualității europene, cei mai mari pedagogi nu au fost neapărat inventatorii unor sisteme filosofice absconse, ci cei care au avut harul de a reactualiza tradiția, de a scoate marile adevăruri din lada de zestre a umanității și de a le da din nou o respirare vie.

A reproșa cuiva că folosește citate, înseamnă a confunda cultura cu dicționarul și a ignora faptul că un citat bine plasat, rostit cu o forță cathartică autentică, valorează mai mult decât tratate întregi de eruditism arid, citite de doi oameni și uitate a treia zi.
De altfel, această disonanță de percepție își are rădăcinile într-o prăpastie stilistică și umană greu de trecut.

Pe de o parte îl avem pe Andrei Pleșu, un spirit eminamente livresc, un estet de cabinet care a privit adesea societatea românească de la distanța confortabilă a ironiei rafinate, a eseului cultivat și a distanțării intelectuale- pe de altă parte , îl avem pe Dan Puric, un purtător de veșnicie si esență românească pură , un om al scenei, un artist care și-a asumat riscul unei gândiri trăite în mod visceral, cu riscul de a greși, dar mai ales cu meritul de a vibra empatic alături de un public uriaș.
Dan Puric nu scrie pentru a bifa capitole într-o bibliografie academică , el gândește cu mintea , simte cu sufletul și cu trupul, cu gestul, cu patosul și cu tăcerea, transformând scena într-un altar laic al memoriei naționale și creștine.

Ceea ce deranjează cu adevărat în retorica unor intelectuali de talia domnului Pleșu nu este atât forma discursului lui Dan Puric, cât imensa sa aderență la public. Într-o lume sufocată de cinism , de mercantilism și de o perversă amnezie colectivă, conferințele lui Dan Puric umplu săli întregi de oameni care vin să caute un strop de sens, de demnitate și de identitate. Faptul că un artist reușește să atingă corzile sensibile ale milioane de români stârnește o stinghereală greu de mascat în rândurile unei elite care preferă să rămână solitară în admirația ei reciprocă.

Când un intelectual de elită se simte nevoit să coboare în arena publică doar pentru a invalida o voce care mișcă masele, gestul nu mai este o operă de discernământ critic, ci o manifestare a unei aroganțe rănite de faptul că lumea exterioară turnului de fildeș refuză să asculte doar de canoanele stabilite de la catedră .
A-l desființa pe Dan Puric înseamnă, în cele din urmă, a refuza să înțelegi că România are nevoie nu doar de critici fini și de ironii livrești, ci și de constructori de punți sufletești, de oameni care au curajul să vorbească deschis despre credință, neam și suferință într-o epocă în care aceste teme au devenit incomode sau desuete.

Dan Puric a ales să nu rămână un simplu spectator neutru al declinului cultural, ci să lupte, cu mijloacele teatrului și ale cuvântului, pentru păstrarea memoriei noastre profunde. Iar pentru această slujire, o replică venită dinspre un elitism refractar nu face decât să confirme valoarea reală a lui Dan Puric – un purtător de veșnicie românească, care refuză să tacă .

În fața Troiței de la marginea romanismului – vā întreb : Încotro ne îndreptăm popor român , pe drumul spre Morga Academicā cu Andrei Pleșu sau…pe drumul spre Veșnicie cu Dan Puric?

Ryana Popescu