Aţi fost vreodată la Shopping City? Da, chiar aşa se numeşte! Este un orăşel de vis în zona Băneasa, în apropierea aeroportului Băneasa. Dar poate aţi văzut London Heathrow Airport, aşa arată şi acest Shopping. E fantastic! Te simţi ca pe o insulă a fericirii din poveştile SF. Toată lumea îţi zâmbeşte. Numai tineri amabili şi fete frunoase. Un fel de selecţie a naturii. Am scăpat de celelalte magazine din oraş, unde personalul te întâmpină morocănos, suspicios, încruntat, de parcă cine intră în magazin ar fi un infractor! Dimpotrivă, la Shipping City parcă nu ai fi în Bucureşti, în România. Şi chiar aşa şi e, fiindcă auzi peste tot vorbindu-se limbi străine.

Există aici tot ce doreşti, de la calculatoare la modă, de la librarii la spaţii rezervate automobilelor de lux. E ca un un mall gigant, mergi câteva ore prin el ca să-l parcurgi, numai că preţurile sunt mai pipărate ca la New York. De pildă, în Manhattan am dat pe o pereche de cizme din piele 50 de dolari, iar aici, într-un spaţiu pentru încălţăminte, o pereche de cizme asemănătoare costă 450 lei, deci de 3 ori mai scump. Ţi se spune că în alte magazine e şi mai scump. Cine oare se atinge de aşa ceva? Nu era nici un client. Mai toate spaţiile erau goale, deşi pe drumurile de acces era multă lume, dar mai mulţi stăteau la restaurante sau vizitau Shopping-ul ca pe un muzeu. Păi gândiţi-vă numai ca acolo, la patriseria “Paul”, de pildă, o pâine costa 9 lei, iar în oraş 1 leu! Da, domnule, dar e o altfel de pâine! Altă calitate. Ca şi o altfel de prăjitură, dacă are preţul de 19 lei! Iar un bilet la cinematograf costă 27 de lei. Categoric, e o zonă a oamenilor cu bani. Arată ca un aeroport internaţional şi nu m-am mirat când am auzit cumpătărori vorbind engleza, iar vânzătorii le răspundeau pe limba lor.

La etaj, există un complex numit Grand Cinema & More, unde se proictează curent filme, dar au loc şi spectacole de muzică, dans, teatru, divertisment… E un sistem de săli Digiplex, cu 2.600 de locuri, fiind cel mai mare complex digital din ţară, cu elegante zone de aşteptare/lounge, cu un elegant foyer, cu un larg spaţiu expoziţional, de pildă, acum se desfăşoară o expoziţie de afişe dedicată maestrului George Constantin.
Shopping City e construit la standardele internaţionale, un complex modern din oţel şi sticlă, te simţi ca în marile mall-uri ale lumii! Deci se poate şi la noi! Nici nu mai conterază ce politică se face la Cotroceni sau în Parlament, dacă aici e Occidentul! Nu e greu să observi că în România se cască tot mai puternic prăpastia dintre săraci şi bogaţi. Şi faptul că se remarcă tot mai evident două Românii, care merg în paralel, cea a clasei politice, în general coruptă, şi România faptelor, a afacerilor, a străinilor care investesc aici.

Dar mai putem vorbi de o prăpastie, acea dintre puterea banului şi cultură. Am ajuns în acest Shopping City, pentru că la Grand Cinema, în sala Epika, a avut loc recitalul lui Ion Caramitru din cadrul FNT, numit Vorbe, vorbe, vorbe… La Grand Cinema & More se ajunge de la etajul 1, coborând pe o scară rulantă, apoi mergi pe un lung culoar ca un tunel cu reclamele spectacolelor ce se joacă sau se vor juca. Nişte fete frumoase, în rochii elegante, te întâmpină, eşti invitat să serveşti un pahar cu vin spumant, să mergi la un bufet sau să-ţi faci o poză ca amintire, având ca fundal un panou, reprezentându-l pe Caramitru şi titlul spectacolului, scris cu litere de-o şchioapă… Şi am întrebat-o pe fata blondă, frumoasă, înaltă, care ne invita să facem o fotografie lângă acest panou:
– Cine-a spus aceste cuvinte: Vorbe, vorbe, vorbe…

Ea s-a uitat la mine mirată şi mi-a rpsuns:
– Păi cine? Dl. Caramitru…
– Ai auzit de Hamlet? Hamlet?, am repetat eu.
– Nu, răspunde ea categoric. O fi vreo unul din şefii de aici, de la Shopping, dar nu e de la noi!..
Acest minunat dialog ne-a fost întrerupt de o invazie de floricele. Ce se întâmplase? Un individ masiv, cu pălărie şi ochelari, a vărsat pe jos punga cu popcorn, pe care o avea pe o masă. Băuse mai multe pahare cu vin spumant şi, din neatenţie, a lovit punga… O fată de la toaletă a venit imediat cu o mătură şi un făraş şi a încept să strângă floricelele risipite peste tot.
De acest calibru erau spectacorii recitalului. Nici un om de teatru. Doar shopping-işti! Mi-a fost greu să cred că un angajat al acestui spaţiu cosmic nu a auzit de Hamlet! Nu eram doar în Somalia, eram la Bucureşti, într-o ţară cu sute de ani de ani de civilizaţie, membră a UE, în faţa unei fete frumoase, căreia însă nici părinţii, nici bunicii, nici prietenii, nici profesorii nu i-au vorbit vreodată de Hamlet sau de Shakespeare, să-i explice cine a fost nefericitul prinţ al Danemarcei!

A venit momentul să intrăm în sală. Sala arată ca la Hollywood, un spaţiu modern, civilizat, ultra echipat tehnic, cu tehnologii de ultimă generaţie în materie de proiecţie, sunet şi iluminare, cu fotolii încăpătoare, cu spaţii largi între rânduri, cu vedere perfectă, cu instalaţii complexe de lumini, cu un ecran uriaş, pe care de obicei se proiecteză filme pe suport 3D, dar şi cu o scenă potrivită, care se poate manevra, fiind vorba de un spaţiu flexibil. Este o arenă cu peste 500 de locuri. Şi, normal, la recital nu s-a ocupat decât o mică parte, în special rândurile din faţă.

Spectacolul a început cu o întârziere de 30 de minute! De ce? S-o fi aşteptând să mai vină spectatori? Au mai venit doi întârziaţi, într-devăr, care mestecau de zor gumă. Deşi mai aveau trei sute de locuri libere, întârziaţii i-au sculat obraznic pe alţi doi spectatori, care le ocupaseră locurile, veniseră mai în faţă, văzându-le libere. Dar dacă spectacolul ar fi început la 8, când trebuia? Însă comportamentul acestor spectatori era de băieţi de bani gata. Ei au venit la film, nu la teatru. De ce s-o fi programat acest recital aici, la o oră de mers cu maşina faţă de focusul teatrelor bucureştene? Megalomania caramitrică. TNB are atâtea săli mai potrivite, mai ales acum, de când măgăoaia lui Ceauşescu a fost făcută harcea-parcea.

Sigur, a fost un test foarte bun să vedem adevărul. Adevărul este că în acest complex comercial, numit Shopping City, el însuşi un eclatant spectacol modern, de lumini şi reclame şocante, de spaţii cochete şi atmosferă elegantă, recitatul lui Caramitru arată prăfuit, îmbătrânit, ca în Clownii de Fellini, când se demonstrează că vremea clown-ilor a trecut! Şi acompaniatorul, violoncelistul Adrian Naidin, cânta numai muzică tristă, instrumentul lui scotea numai sunete de jale, ca un continuu bocet. Locul e potrivit pentru filme, probabil şi pentru spectacole de divertisment, dar să reciţi Duhovenicească, e tot ce poate părea mai anacronic. Nu e nici o şansă să o faci pe tânăra de la intrare să citească Arghezi!

Şi tot ce a recitat Caramitru, din Shakespeare, Eminescu, Nikita Stănescu, Marin Sorescu etc., era deja vu, aproape identic cu recitalul său de la ediţia trecută a FNT, care a avut alt titlu, Respiraţia poeziei. Foarte bine, dar nu exista nici un program de sală, ca acel public total needucat să afle ce s-a recitat. Se recită din Shakespeare, dar el nu înţelege, fiindcă a venit de pe o altă planetă, unde cultura, marea cultură a oamenilor, nu se predă. E un recital pentru elitişti şi pentru snobi, care anterior a avut totuşi loc într-un spaţiu mai adecvat, la TNB. Acum Caramitru a ieşit din intimitate, când intonaţiile sale şi grimasele cabotine aveau nevoie de o peşteră, dar a venit într-o măgăoaie, să recite la microfon, să producă o disonanţă între voce şi sunetul amplificat. Un recital adevărat nu are nevoie de microfon. Dar Caramitru demolează TNB, pentru a se manifesta în ceva asemănător! Megalomania e boală grea. De ce s-au programat oare Vorbele marilor poeţi aici, într-o spaţiu total neadecvat, rămâne un alt mister al FNT. Un mister care ţine, evident, nu de artă, ci de business! Toţi oamenii de teatru ştiu că Ion Caramitru aşa a făcut întotdeauna, şi-a pus talentul în slujba ciubucului!

Grid Modorcea