Febra Premiilor Oscar

Nu e prima oara cand marele eveniment cinematografic al lumii, Oscar Awards sau Premiile Academiei Americane de Film, ma prinde in America! Si, de fiecare data, sunt socat, fiindca exista mereu un mister care imi scapa. Stiu ca premiile sunt inselatoare, o iluzie, un spary de aruncat cu praf in ochi. Sunt ca zbaterea Omuletului lui Gopo de a ajunge in varful muntelui, in pisc, acolo unde este cupa, fara sa-si dea seama ca intre timp, in acest avant dupa succesul ametitor, si-a pierdut capul, care se rostogoleste in prapastie!

De fiecare data ceva a scapat ratiunii mele, de data asta nu inteleg cum de filmul lui Tim Burton, Big Eyes (2014), este complet ignorat de oscarioti! Nu l-au nominalizat la nici un capitol! Cel putin Golden Glob i-a adus premiul pentru Amy Adams, actrita care o joaca pe Margaret Keane, pictorita a carei poveste se afla in central filmului, iar Christoph Waltz, care joaca genial rolul sotului ce se substituie artistei, a fost nominalizat. Si ce film! O dovedesc cozile la el, dar si albumul omonim Big Eyes, o minunatie, aflat in librarii. E uluitoare ideea de a casca ochii mari! Toate personajele casca ochii. Ochi mari cat cepele, cum spune o vorba populara romaneasca. Si aici ochii mari ii au si vrabiile, si papusile, si pisicile, si cocosii, si Iisus, o, ce ochi mare are Domnul, ca doua fantani fara fund, ca doua guri de shark sau de pesteri! Si mama sa, Maria, are tot ochii mari, intrebatori, deschisi catre lume. Cu ochii mari ei pun lumii toate intrebarile si tot cu ei se mira de lipsa de raspuns! Si leii, si elefantii, si veveritele, ba si florile, tot ce misca si vietuieste are ochii mari, ca doua mere fara de pacat, ca tot ce e cat pumnul, dar ochi negri, fiindca negrul exprima tristete! A, poate de asta oscariotii au ignorat acest film, fiindca ochii lui mari exprima tristete si la Oscar nu e voie sa fii trist, aici trebuie sa triumfe regele regilor, Mr. Smile!

Dar ca sa va consolati cu ideea ca si la case mai mari, la cea mai mare, casa Oscar, premiile se dau cu cantec, va mai spun de ce am cascat si eu ochii mari citind lista cu selectiile pentru cele 24 de premii ale Academiei: ignorarea completa a altui film de antologie, Noah (2014), fabuloasa parabola umana a lui Darren Aronofsky! Greu de imaginat lucratura care s-a facut ca acest film unic, care in doua luni de la premiera depasise suma record de incasari, peste o suta milioane dolari, sa fie absent de pe lista nominalizarilor Oscar! Evident, lucratura e de ordin popesc, papal, fiindca a inceput in momentul cand Russell Crowe, interpretul lui Noah, s-a dus la Papa Francis sa-i daruiasca filmul, iar Papa nu l-a primit, i-a intors spatele, spunand ca un asemnea film nu poate reprezenta biserica, nu e de acord cu viziunea unui evreu asupra legendei lui Noe. Dar Aronofsky nu a reprezentat biserica si nici religia, fiindca parabola lui se refera la istoria omenirii, fiind in esenta o parabola a omului.

Dar cum necunoscute sunt caile Domnului, la fel de necunoscute sunt si caile lui Mr. Oscar! De fapt, ele au o singura explicatie, cauza fiind de natura politica. Firesc ar fi, daca e sa gandim cu aceeasi masura, ca si cineastii nominalizati sa faca un protest, iar cinefilii un mars protestatar in zona unde are loc decernarea premiilor, Hotelul Roosevelt din Hollywood.Dar se poate considera ca protestul se afla in selectia filmelor, un fapt unic, fiindca parca toate filmele selectate la premii sunt triste. Am citit prezentarea lor, iar pe cateva le-am si vazut déjà. Va dau lista lor: Birdman, The Grand Budapest Hotel, Foxcacher, Two Days, One Night, Leviathan, film rusesc, propus la premiul Oscar pentru cel mai bun film strain. Toate sunt grave, tulburator de grave si de triste. Din acest punct de vedere, selectia este fara cusur, de o unitate desavarsita. Parca e o competitie atipica, parca ar fi productii europene. Insa marile filme europene sunt cazuri izolate, pe cand aici toate au un nivel exceptional. Sunt numai filme unul si unul, filme de arta, filme cu probleme si despre mari probleme ale omului, ale istoriei. Toate au fost pregatite ani in sir, cu munca si studii indelungate, temeinice. Nici un film din selectie nu este comercial, hollywoodian, care sa straluceasca prin ceea ce este tipic american, superproductia, bugetele mari, colosale, spectacolele de tip Broadway. As spune ca spiritul experimental al celor doua mari competitii festivaliere ale Americii, Sundance si Tribeca, fondate de Robert Redford si respectiv Robert de Niro, a patruns si sub ambalajul stralucitor, nesifonabil candva, al unchiului Oscar.

Filmele sunt mari nu la nivelul investitiilor, ci la nivelul viziunii, prin inventivitate, prin concurenta ideilor. Evident, nu sunt filme minimaliste, mai ales cele istorice, dar toata investitia e pusa in slujba artei, a viziunii estetice.
Cu noua nominalizari, cele mai multe la aceasta editie a premiilor, se afla doua filme, Birdman, in regia lui Alejandro G. Iñárritu, care e si co-producator, si The Grand Budapest Hotel, produs si realizat de Wes Anderson. Filme de arta, tratate intr-un limbaj surrealist. Sunt filme exceptionale. Voi reveni asupra lor cu cronici speciale.Acum nu vreau decat sa trec in revista filmele selectate si sa fac cateva consideratii, ca sa adancesc si mai tare cazul Noah si Big Eyes, filme realizate de doi regizori foarte originali, Darren Aronofsky, din noul val, si Tim Burton, un consacrat, cel mai special regizor american, un artist dublat de un mare plasician, de un experimentat animator, care are totusi o problema de neinteles, nu a avut niciodata aderenta la oscarioti, cu exceptia a doua filme de animatie doar nominalizate la Oscar, Corpse Bride (2005) si Frankenweenie (2012). Filmele lui de exceptie, cu actori, au trecut pe langa premiile Oscar, au obtinut premii in toata lumea, inclusiv la un festival de elita cu totul special, precum cel de la Venetia. Cazul lui Burton seamana pana la un punct cu acela al lui Stanley Kubrick, alt mare regizor american, poate cel mai mare, si el ocolit de oscarioti, nevoit sa-si implineasca vocatia nu in tara lui, ci in Anglia. Se pare ca si Aronofsky intra pe acest fagas, in aceasta mare familie de regizori alesi, la granita dintre experiment si clasicism.
Dar capriciile unchiului Oscar sunt inevitabile, fac parte din peisaj.Iar anul acesta peisajul este sustinut de filme de exceptie. Toate drame. Toate inspirate din fapte reale sau ecranizari dupa romane istorice. Sa asteptam cu incredere hotararile juriului mamut (peste 6 mii de membri), dar déjà surprizele sunt excluse, fiindca premiile vor merge inevitabil la filme de valoare precum cele nominalizate la Best Picture: American Sniper, in regia lui Clint Eastwood, Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) de Alejandro G. Iñárritu, Boyhood (r. Richard Linklater), The Grand Budapest Hotel (r. Wes Anderson), The Imitation Game (r. Morten Tyldum), Selma (r. Ava DuVernay), The Theory of Everything (r. James Marsh), Whiplash (r. Damien Chazelle). Chiar lista regizorilor nominalizati este semnificativa pentru stacheta Oscar din aceasta a 87-a editie, cu nume care se anunta importante, ca Richard Linklater, Bennett Miller, Wes Andreson, Morten Tyldum sau Alejandro Gonzalez Iñárritu, singurul regizor mexican nominalizat la categoria cel mai bun regizor.Coplesitoare este presa scrisa, care dedica non-stop pagini marelui eveniemnt. Si o fac nu numai revistele specializate in film, ca “Variety” sau “The Hollywood Reporter”, dar si reviste din elita fashion, precum “Vanity Fair”. Toate ziarele prezinta pe larg nominalizarile, pregatesc publicul pentru marea sarbatoare, care anul trecut a depasit recordul de audienta din toate timpurile, peste 43 de milioane de spectatori, la un show transmis in direct. Sa vedem daca va rezista acest record sau va fi si el doborat!

Exista chiar si o emisiune, pe canalul ABC, care parodiaza gala Premiilor Oscar, imaginand felul cum se acorda premiile si cum se reflecta in familiile castigatorilor sau in relatiile cu prietenii obtinerea unui premiu la diferite categorii. E o emisiune populara de un mare efect comic. Sper sa nu o imite in stil dambovitean cucoanele de la Prima TV!
Ceea ce face diferenta dintre America si lume sunt milioane de lucruri. Dar doua sunt totale. Premiile Oscar si gala NBA All Star Game, fantasticul show dintre West si East, aflat anul acesta la a 64 editie si care a avut loc pe 15 februarie, in celebra arena Madison Square Garden din New York, arhiplina cu vedete, de la Bill Clinton la Rihanna si Ben Stiller. Fiindca si in prolog, si in Halftime Show au loc spectacole musicale deosebite, minutios pregatite. Asa ceva nu are concurenta, fiindca la americani filmul si baschetul sunt surori. Baschetul concureaza arta spectacolului, a devenit un balet aerian, greu de comparat cu orice sport sau forma de arta. Fluiditatea acestui spectacol, continuitatea lui desfasurata de la un cos la altul si viteza de pantera nu pot fi comparate decat cu montajul filmic. Uimitoarele executii tehnice au capatat un efect pur estetic, de o frumusete desavarsita. Broderia jocului este atat de fina, miscarile atat de rafinate incat in multe momente nu se mai vede mingea, ci doar miscarile acrobatice ale protagonistilor. Iar in acest meci traditional West si East se evita complet violenta, contactele fizice dure, fiind incurajat numai spectacolul, numai broderia care duce la cos, de aceea se atinge o cota de puncte intexistenta intr-un meci normal. Asa cum o arata si scorul de aseara: 163-158 pentru echipa West.

Americanii nu mai suporta spectacole care nu au un ritm fantastic, care nu sunt totale, care nu ofera satisfactii complete. Oricand jucatori ca James LeBron, Carmelo Anthony, Kobe Bryant, Kevin Durant sau Russel Westbrook, care a fost numit NBA All-Star Game Most Valuable Player, fiindca a inscris cele mai multe puncte, 41, si a stabilit un record de repriza, 27 puncte in 11 minute, sunt curent asociati cu starurile hollywoodiene. Iar filmele americane tind sa fie astfel de spectacole totale, sa para cosmice, pline de executii nemaivazute, asa cum sunt cele SF propuse la premiile pentru efecte speciale, dar si filmele realist fantastice, istorice sau surrealiste, care au un asemenea ritm, o asemenea fluiditate, comparabila cu un spectacol de vis din NBA All-Star Game.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York