O poezie Taborică! „Răscolitorul” de Dumitru Cerna

Am citit cu plăcere şi melancolie noul volum de versuri al poetului clujean Dumitru Cerna, intitulat sugestiv „Răscolitorul” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015), un sinonim al Sburătorului sau o tainică chemare inefabilă a tinereţii. Poeziile sunt foarte frumoase şi încărcată de ciorchinii de lumină ai Dobrogei natale. Versurile vibrează într-un limbaj arhetipal şi se constituie într-o anamneză lirică perenă a unei copilării de dinainte de Judecata de Apoi. Poetul compune un univers metaforic pe Scara spre cerul înstelat fizic şi metafizic al Dobrogei arhetipale, ca tărâm al tinereţii fără bătrâneţe şi îmbibat de motive şi expresii meglene, originare şi cu rădăcinile seculare ale autorului adânc înfipte în solul magic de la Pontul Euxin. Subtitlul „poeme paiduşcă” reprezintă o provocare a modernităţii şi sunt o interpretare în versuri a vechiului dans macedonean. Poetul se întoarce către filonul pur al primelor izvoare într-un tărâm natal, cu sfiala, influenţa şi sensibilitatea unui Blaga sau Labiş „am început în decembrie înainte însă/prin păduri era penurie de pere pădureţe/aveam patru ani şi tata murea/şi nici gând să fi murit de bătrâneşte” (începutul).

Poetul îşi revede copilăria vie cum o redescoperire a Luminii taborice de pe Muntele Măslinilor, spre o permanentă chemare a Fericirilor: „părinţii mei au ales zona cea mai aridă a Dobrogei/ca să mă nască departe de ape/de când mă ştiu mi-a fost teamă de-nvolburarea lor/nici liniştea mea Derea din sat nu mi-a fost aproape/în tinereţe agent de tutun în Cadrilater” (Muntele). Versurile transpun meditativ un tărâm fermecat al unei Dobroge ce se confundă cu veşnicia copilăriei frumoase. La fel şi în poemul „Taina de corai” unde nuanţele Luminii se cufundă translucid cu sufletul peren al tinereţii provocatoare: „eu am privit varadrept în ochi fără sfială/ochii ei păreau străvezii năclăiţi (…) vara se scurgea lasciv direct în umbra noastră” (Taina corai). Dar Răscolitorul cu anii, din Sburătorul neliniştit din gândurile eternităţii adolescenţei, devine la maturitatea târzie şi crepusculară, „la pontonul al şaselea” un „ţipăt de prigorie înainte de marea captivitate/cel ce s-a numit Răscolitorul bate acum în uluca din nuc/şi nu ştie că încă de viu din el vor muşca ulucile toate”. Recentul volum publict de Dumitru Cerna poate fi interpretat (sigur) ca un testament liric al poetului, precum o eternă reîntoarcere „la scăldat” în izvorul de Lumină taborică a începuturilor. Îi dau dreptate criticului Petru Poantă care pe coperta patru a volumului de versuri ne scrie că „Dobrogea lui Dumitru Cerna este un topos cu conotaţii paradisiace, un posibil spaţiu integrator al refugiului şi fericirii”. Şi aş adăuga şi „melancolia” ca o paradigmă a întregii creaţii poetice a lui Dumitru Cerna.

Ionuţ Ţene