America: Partea vizibila a aisbergului

Nu o data am scris despre invazia kitsch-ului in galeriile americane. Si acest lucru este dominant. Nu se mai opreste. Si nu se va opri niciodata. La inceput am fost mirat, apoi am inceput sa inteleg. Recent, la Rosenberg Gallery am avut chiar o revelatie, cand am vazut autori necunoscuti, sa nu zic amatori, alaturi de artisti mari, consacrati, ca Picasso si Max Ernst. Unul dintre ei, imita forme bracusiene, facand o gravura pe bronz, numind-o Leda and The Swan. Lucrarea apartine lui Reuben Nakian, un artist cvasinecunoscut. Sunt in general expuse imitatii cubiste, precum lucrarile lui Robert Marc, Morris Barazani, Balcomb Greene sau Henri Laurens. Expozitia se si numeste Collages. Multe influente din Braque si Léger. Dar si din abstract expresionisti. Aici e lumea. Artisti de pe tot pamantul, de la grecoaica Sophia Vari la vietnamezul Nguyen Cam sau rusul Oleg Kudryashov, toti trecand prin creuzetul artei americane. Cele mai multe tablouri sunt colaje, adica sinteze de imagini juxtapuse. Exista si o incercare de “cadavre exquis”, din 1953, semnata de Yves Tanguy, cel care facea astfel de desene curent impreuna cu prietenii sai romani, Victor Brauner si Jacques Hérold. Se verifica inca o data ideea lui Maiorescu despre faptul ca un mare scriitor, ca Eminescu, se formeaza langa alti mari scriitori, oricum, in jurul lui e un ferment creator. Langa marii artisti exista o pleiada de mici artisti, o scoala, cum se numeste adeseori. Iar in galeriile americane vezi mereu acest raport, ca intre milionar si sarac.

Iar acest tip de amestec si de imitare a unor clasici este curent. De ce? Pentru a avea acces toti oamenii la arta. Si sunt atatea galerii incat oricine trage o linie si vrea s-o expuna, gaseste galeria potrivita. Ba a aparut si un targ de arta faimos, tot mai faimos, Outsider Art Fair, care este dedicat aertistilor amatori. E senzational ce poti vedea aici!
Asadar, intr-o galerie, apar 20 de tablouri kitsch, facute de amatori, un tablou al unui mare artist, consacrat, de regula european, si cateva apartinand unor artisti incununati cu MFA, deci cu scoala in domeniu. Ei sunt pusi laolalta, ca sa existe competitie, ca sa existe diferenta, cumparatorul sa poata alege ce-i place. De regula, sunt cumparati amatorii. Si nu doar fiindca sunt mai ieftini, ci fiindca sunt cu totul accesibili si inocenti (“originali”, dupa cum definea Liviu Ciulei originalitatea), si ii da cumparatorului sentimental ca maine ar putea face si el asa ceva si chiar expune. Desigur, din aceasta “varza” apare valoarea, se selecteaza cine conteaza, cine ramane in istoria artei si cine e uitat sau eliminat.

Vorbeam intr-un articol anterior (Lectia evreiasca) despre comunism, ca un sistem credibil, impus de evrei. Categoric, ceea ce vad in galeriile americane este un fel aparte de comunism aplicat in arta. Dar acest tip de comunism este chiar capitalism, fiindca nu este impus cu forta, cu tancurile, nu este obligatoriu, dat prin decrete, sanctionat cine nu-l aplica, dimpotriva, este firesc, organic, impus de piata, de societate, de dezvoltarea relatiilor sociale, de nevoile omului modern.

Iar acest mecanism se aplica peste tot. La carte, de exemplu. Merg constant la celebra librarie-biblioteca Barnes & Noble. Aici au loc zilnic lansari de carte. Am discutat de multe ori cu autorii. De regula, sunt autoare. Si nimeni nu are pretentia ca vrea sa-l concureze pe Dostoievski. Toata lumea scrie si publica. Am descoperit cum se publica. Totul in regie proprie. Esti invatat cum sa-ti machetezi singur cartea, cum sa-ti faci o coperta, iar un semnal se poate scoate pe loc, in cateva minute. Oamenii isi editeaza singur cartile. Se plateste doar hartia si tiparul. Insa tu alegi ce hartie vrei, ce format, ce tipar. In general, exista o participare coplesitoare la arta.

La fel, in parcul langa care locuiesc, raman uluit de ce se intampla. Mai ales acum, primavara, cand se improspateaza natura. Zilnic vad oameni care taie ce e uscat, care plivesc, care sapa, care curata, care rasadesc noi plante, noi flori. Si e afisata o lista intreaga de asteptare, cu cei inscrisi la munca voluntara. Parcul este ingrijit de cei care il folosesc, il populeaza. Cum vor ei sa fie parcul, asa il ingrijesc si-l ocrotesc. E ca si povestea cu cainii, cu locurile lor de joaca, cu grija de a face “Clean up after your dog”. Daca stapanul nu ar face curat dupa cainele sau, orasul ar fi o mizerie de nedescris, fiindca sunt caini cati oameni, adica milioane. Dar strada e curata ca lacrima. Fiindca toti o spala, in dreptul magazinului lor, cu detergent. In orice observ, descopar o participare activa a oamenilor, a intregii populatii la mentinerea curateniei, la ingrijirea orasului.

Si uimirea cea mai mare pe care am avut-o cand am venit in America, se explica acum. Americanii au rezolvat problema minoritatilor. Aici nu exista o minoritate favorizata, cum sunt la noi ungurii, care practica o politica dezastruoasa, izolationista, iredentista, anacronica, impotriva cursului istoriei. Ei isi fac rau lor, dar si tarii noastre, pe care o tin in loc, o trag inapoi. Atata energie consumata in van! Asa fac minoritatile in America? De aceasta problema rezolvata, a minoritatilor, integrate perfect in sistem, tine si alta minune, care il uimeste pe cel invatat cu exploatarea. Adica, te intrebi, de ce nu e nimeni controlat la magazine, cand intra sa cumpere ceva? Merg in zeci de magazine si e la fel. Ai putea sa iei orice produs si sa pleci, de la aprozare, mari marketing-uri la magazine de imbracaminte. Insa nimeni nu face asta. Toata lumea trece pe la casa. Iar daca vrei sa gusti dintr-un produs anume, ai voie. Totul se testeaza. De altfel, rafturile magazinelor de alimente sunt pline de cosulete cu produse din care se gusti. Dar toata lumea care vrea sa ia ceva pentru acasa, plateste. De ce nu fura? Ce mecanism functioneaza aici? Constiinta. Oamenii au constiinta faptului comercial. Se pun in situatia celui pagubit, daca nu ar plati. Plus ca totul se iefteneste, preturile scad mereu, nu cresc ca la noi. Concurenta inseamna avantaje, nu dezavantaje.

Sigur, vad si casele celor mai bogati dintre americani. Am fost in multe. Sunt adevarate palate. Aici traiesc cei mai bogati oameni din lume, cu cele mai fantastice locuinte de pe pamnt. Dar acest imperialism nu este sfidator. Langa palate se afla zgarie-norii, pentru toata lumea. Afli ca De Niro sau Beyoncé castiga un milion de dolari pe spectacol. Sau Serena la tenis a luat 4 milione de dolari la US Open. Cine castiga asa? Cativa. Vedetele. Care sunt de o modestie absoluta. Care au obligatia sa faca acte de caritate. In rest, milioanele de oameni au sentimentul ca se creeaza o competitie reala la care sunt invitati sa participe. Amercianii au facut un sistem in care toata populatia este solicitata sa se miste, sa fie angajata intr-o munca, sa aiba un interes de a face ceva. Mereu se gasesc solutii de a face mai bine, de a-i scoate pe oameni din inertie, din barlog, de a-i pune la treaba. Si totul se face cu entuziasm si cu Smile.
E o societate vie, mereu activa. Si mereu antrenata. Toata lumea face miscare, alearga sau merge la fitness. Costa putin, iar pentru seniori ca mine este gratuit. Seniorii (oamenii in varsta) au niste avantaje fantastice. Nu mai vorbesc de spitale, de medicamente, unde totul este gratis. Sistemul actual, Obamacare, a facut ca toata populatia sa aiba drepturi de tratament si spitalicesti egale. Sigur, la acest capitol inca mai sunt probleme, fiindca repubicanii se opun efortului pe care il face in aceasta directie Obama, de aceea e posibil ca populatia sa se orienteze la viitoarele alegeri spre Hillary Clinton, ca sa continue politica lui Obama. Oricum, se tinde ca imigrantul sa fie tratat la fel cu bastinasul, copilul ca bunicul. Este categoric un capitalism cu fata comunista. Americanii nu stiu asta. Ei nu au trait comunismul, dar noi l-am trait si stim. Si pentru ei comunismul nu are fata umana. Realitatea este insa de acest tip. Iar economistii, in momente de criza, au aplicat solutii comuniste. Istoria conduce lucrurile in acest sens. Daca nu ma credeti, vedeti filmele politice, adevarate documente istorice, ale englezului Ken Loach, opuse pesimismului general al culturii europene. Acest sistem am putea sa-l numim sistemul lui “mai bine” sau “mai drept”.

Si romanilor le este greu sa foloseasca acest cuvant, comunism, care are pentru ei o conotatie urata, e ca raia, fiind asociat cu dictatura, cu raul, cu inregimentarea oarba. Dar cand este aplicat asa cum l-a gandit Marx, in spiritual ideilor lui Iisus, el se numeste capitalism american. Sigur, sistemul american s-a format in sute de ani, el functioneaza asa datorita unor lungi experimentari democratice, unor rasverificate legi si practici economice si sociale. Au fost zeci de revolutii pentru a face un pas inainte, pentru a obtine fiecare drept, pentru a ajunge la o societate libera si puternica a clasei de mijloc. Fara indoiala, eu am prezentat aici ceea ce traiesc, partea vizibila a aisbergului, nu ma bag in subterane, nu le cunosc, ele sunt complexe, imprevizibile, adesea obscure, ca necunoscutele din atactul terorist de la 11 septembrie, ale maratonului de la Boston sau din asasinarea presedintelui Kennedy.

Dar ceea ce stiu, din cele ce aflu de la oameni, este ca acum grija numarul unu se refera la actualii cetateni ai planetei, implicit la noii veniti (despre New York se spune ca nu este America, ci Lumea), ca sa nu clacheze, sa nu compromita ceea ce au facut bine inaintasii, sa nu fie doar profitori, ci si creatori. Mai ales creatori. Iar speranta sunt copiii. America este o tara a copiilor mici si mari. Uriasii si piticii se armonizeaza bine in povesti. De ce nu si in realitate?

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York