„Renaţionalizarea” bunurilor bisericilor maghiare, un alt mijloc de denigrare şi manipulare

Minciuna „renaţionalizării” bunurilor bisericilor maghiare este un alt mijloc de manipulare de către unii politicieni maghiari, prin care încearcă şi uneori chiar reuşesc să-şi atragă electorat din rândul etnicilor maghiari. Jocul la mai multe capete pare să prindă de 25 de ani încoace profitându-se de conjunctura mereu instabilă a clasei politice româneşti. Aflat, cu mici excepţii, la guvernare, UDMR a dus permanent o politică dualistă. Pseudo-certurile cu celelalte partide politice maghiare, negarea relaţiilor cu diferite structuri extremiste din Ungaria şi România, şantajul partidelor româneşti care datorită impotenţei şi incompetenţei lor au acceptat nenumarate compromisuri, minciuni folosite pentru denigrarea propriei ţări, erijarea în singurii reprezentanţi ai etnicilor maghiari, acoperirea intenţiilor antiromâneşti prin folosirea diversiunii sunt câteva din mijloacele de existenţă a acestei uniuni. Exemple pentru a justifica aceste afirmaţii sunt nenumărate. Să luăm un exemplu la întâmplare, cazul Colegiului Szekely Miko din Sf. Gheorghe. Despre acest caz, despre cât de nefericiţi şi neândreptăţiţi sunt etnicii maghiari în România, s-a discutat şi la ultima vizită din SUA a delegaţiei UDMR, condusă de liderul lor, Kelemen Hunor. Conceptul „renaţionalizării” lansat de UDMR face parte dintr-un plan susţinut de denigrare a României, de a atrage electoratul maghiar prin manipulări grosolane dar şi de a încerca prin minciună să forţeze statul român, prin intermediul forurilor internaţionale, să le accepte cererile crescânde necontenit. Adevărul despre „renaţionalizarea” clădirii liceului respectiv este unul singur – statul român nu deţine nici măcar o cărămidă din acest imobil în timp ce maghiarii din Sf Gheorghe, totul. Trecerea Colegiului Szekely Miko în subordinea Primăriei Sfântu Gheorghe, nu a statului român, este o procedură prin care bugetul local beneficiază de o relaxare reală prin scutirea de la plata a peste un miliard de lei vechi pe an, către Eparhia Reformată din Ardeal. Aceşti bani pot fi folosiţi pentru a îmbunătăţii viaţa cetăţenilor, preponderent maghiari, ai municipiului.

Trebuie arătat că printr-o instanţă de judecată această clădire a fost retrocedată tot comunităţii maghiare, culmea, procesul fiind deschis tot de maghiari. Primăria, condusă în exclusivitate de maghiari, plătea bani grei (drept chirie pentru utilizarea imobilului ca unitate de învăţământ), primiţi de la bugetul central pentru drumuri, şcoli, spitale, etc., Bisericii Reformate. Vaca de muls numită Szekely Miko pentru UDMR, a însemnat şi vânzarea unor apartamente ce au făcut parte din clădire. Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, a afirmat despre aceste maşinării financiare ale UDMR că : „În perioada când s-au vândut apartamentele, primarul oraşului Sf. Gheorghe era Almos Albert, senator UDMR, iar directorul întreprinderii de gestionare locativă era Gergely Olosz, deputat UDMR”. Perioada în care s-au vândut apartamentele a coincis exact cu perioada procesului de retrocedare!!!.

Cum Eparhia Reformată a ajuns proprietarul clădirii

Actuala clădire a Colegiului „Szekely Miko” a fost construită ca urmare a demersurilor făcute de un protopop reformat către consiliul oraşului, prin anii 1850-1860, pentru înfiinţarea unei şcoli elementare. Consiliul a fost de acord şi a lansat o campanie de strângere de fonduri. După trei ani de colectare de fonduri, groful Miko Imre a donat şi el o sumă mare de bani. Abia în anul 1893 şcoala a fost construită şi i s-a dat numele de „Miko Tonada”, adică, „Şcoala Miko”. Important este un contract din 1891 între Ministerul Religiei şi al Invăţământului, episcopul Bisericii Reformate şi conducerea Colegiului Orăşenesc Sfântu Gheorghe prin care s-a stabilit rolul fiecărui semnatar – ministerul ca reprezentant al statului în calitate de cofinanţator, episcopia reformată avea calitatea de coordonator- supraveghetor şi şcoala avea calitatea de proprietar – beneficiar. În anul 1890, primarul de atunci, Csaszar Balint a semnat o hotărâre numită „Decizia de fundamentare a oraşului Sf Gheorghe”, unde la pagina 4 se face referire la o parte a imobilului care a fost construită exclusiv din banii Consiliului Orăşenesc. După şapte ani de funcţionare, în data de 02.03.1900, printr-un proces verbal procedural şcoala se intabulează sub numele „Miko Kollegium”, proprietarul fiind chiar şcoala, dar implicit şi statul. Din niciun act oficial nu reiese că Biserica Reformată ar fi fost cândva proprietarul acestei clădiri. Ba, mai mult, după 50 de ani de funcţionare, în 1940, după cutremurul devastator de atunci, reparaţiile imobilului au fost suportate de către Ministerul Religiilor şi Învăţământului şi de către Colegiu. Nici măcar decretele nr. 218 din 1960 şi 712 din 1966, prin care s-a făcut naţionalizarea, nu amintesc că şcoala ar fi fost preluată ca bun imobiliar ce ar fi aparţinut bisericii reformate, ci „obştei”, după cum se precizează în actele respective. Cum a devenit Biserica Reformată proprietara imobilului? În anul 2002, Eparhia Bisericii Reformate s-a adresat unei comisii pentru restituirea unor bunuri ce ar fi aparţinut minorităţilor naţionale. Episcopul Pap Geza şi consilierul juridic al Eparhiei, Morosan Tomas, au înaintat Judecătoriei Sf Gheorghe adresa nr.2649/20.05.2002, prin care solicită intabularea imobilului în speţă, pe numele Eparhiei Reformate din Ardeal. Oarbă…sau cine mai ştie, judecătoria dă undă verde Bisericii Reformate, doar pe baza unui extras de carte funciară emis în anul 1990(?!) şi a unei cărţi funciare netraduse în limba română, ambele depuse în fotocopii (xerox !!!). În plin proces de…retrocedare, intrând în posesia unei averi nesperate, Eparhia a început să vândă din fondul de locuinţe destinat profesorilor şcolii. Lovindu-se de nereguli în actele de „proprietate”, doi dintre cumpărători, Benedek Levente şi Fezer Zoltan, au denunţat situaţia la DNA. Vinovaţi de aceste escrocherii au fost găsiţi Morosan Tamas – consilier juridic al Eparhiei Reformate din Ardeal, Clim Slim – fostul consilier juridic al Ministerului Justiţiei şi Marko Attila – deputat UDMR, secretar de stat, şeful Oficiului pentru Relaţii Interetnice. Toţi au fost condamnaţi, după 7 ani de procese, la câte trei ani cu suspendare. Marko Attila a fugit în Ungaria unde este protejat de guvernul ungar, iar autorităţile române se fac că nu ştiu cum să-i afle adresa ca să fie chemat.

Poteci bătute la americani

În plin proces, când tribunalul din Buzău a dat o sentinţă reală şi anume trei ani cu executare pentru escrocheriile făcute de cei trei în cazul colegiului „Szekely Miko”, Laszlo Tokes, fostul episcop şi actual europarlamentar…ungur, a cerut Comisarului european pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie, Viviane Redig, să facă propriile cercetări în această „situaţie scandaloasă”. Dacă a fost refuzat, elegant desigur, fostul episcop politicianist a apelat la deputatul american Ohio Jean Schmidt, căruia i-a spus că în România minoritarii sunt maltrataţi, fugăriţi de autorităţi şi pedepsiţi pe nedrept iar Ambasada SUA de la Bucureşti să trimită un supervizor la proces. Dându-i crezare, ambasada a trimis peste tot unde au avut loc procesele celor trei vinovaţi, supraveghetori. Mai nou, tehnica jalbei la „Marea Poartă”, se reactualizează şi Kelemen Hunor a făcut şi el ce a făcut şi „duşmanul” său politic, fostul confrate udemerist, Laszlo Tokes. Vizita recentă din SUA a unei delegaţii a UDMR, condusă de Kelemen Hunor, a avut ca prim scop denigrarea României prin minciuni, printre care s-a „dezbătut” şi cazul Colegiului „Szekely Miko” din Sf. Gheorghe.

Gigi Stoian