Memorialistica – substituire a autorului în personajul romanului deconspirat sub “mantaua” lui Gogol – Ioana Heidel „Mi-a plăcut culoarea“

Încă de la primul său roman, publicat în 2013,”Dincolo de orizont“, despre care am scris, mi-am dat seama că Ioana Heidel este un prozator viguros a cărei narațiune curge lin ca un fluviu ce duce spre mare aluviunile unei experiențe. Însă ce-l de-al doilea roman al său, apărut în 2016, îmi descoperă o autoare ce-și extinde valențele, îndrăznind să se substituie unui personaj original și fabulos.

Romanul “Mi-a plăcut culoarea “,( Pe urmele unei românce din Gabon, Africa), ce poate fi încadrat și ca text memorialistic, scris la persoana întâia, este cu atât mai original cu cât narațiunea înaintează, pas cu pas, în viața aventuroasă a unei românce din Oltenia, pe numele ei Olimpia Zdrenghea, pictoriță, plecată după soț în fantasticul Gabon.

Structurat în 41 de secvențe ce marchează tot atâtea povestiri, precum scenele dintr-o piesă de teatru, sau ca treptele ascendente a unei scări ce duc spre trăiri originale ce-i oferă Olimpiei convingerea că a ajuns în universul libertății depline, unde există o lume fără idei preconcepute și de constrângere.
Cartea se deschide cu o expunere prescurtată, practic o motivație, intitulată”Pe urmele Olimpiei în Africa “, în care autoarea, într-un evantai de evenimente, idei și vise, încearcă să nareze “firul roșu” ale existenței personajului său din perioada copilăriei dintr-un sat din sudul Olteniei, la un liceu din Craiova, ce trece prin facultate, apoi, scriind despre iubirea cu un student gabonez, și presiunile, inclusiv jignirile unor potentați comuniști ce încercau să o împiedice de a pleca în Africa, urmându-și soțul, până la ascensiunea acesteia în ierarhia profesională din Gabon.

Copilăria din satul natal, Goicea, este reconstituită cu amânunte pitorești, cu jocuri pe uliță alături de alți copii din care răzbate nostalgia timpului care nu se mai întoarce. În satul natal părinții și bunicii se bucură de progresele fetiței la învățătură și de înclinațiile ei spre pictură. Aflându-se la Craiova, pentru a urma Liceul de Muzică și Arte Plastice, alături de colega sa Ioana, elevă la alt liceu, perioadă în care autoarea romanului, peste ani, se destăinuie.: “Cu Olimpia m-am înțeles mai bine decât cu o soră! “

Anii studenției la București sunt încununați cu prima iubire a Olimpiei. Este vorba de un coleg de facultate venit din îndepărtatul Gabon. Pasaj care îmi adduce aminte de aforismul apatelui Jacques Delille, care spunea:”Fericit, ori nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăiești decât pe jumătate când trăpiește doar pentru el“.Peripețiile prin care trec cei doi tineri, pentru a se căsătorii, sunt adevărate diguri în fața unui fluviu al unirii a două râuri ale iubirii.Perechea de tineri se izbește de mentalitățile rudelor, ale părinților, dar mai ales ale legilor aberante emise de organe de partid, de stat și de securitatea comunistă.
Sunt în acest roman două lumi cu obiceiuri diferite, mentalități deosebite, și culori diferite. De la cenușiul spre negru din lumea românească lipsită de cele mai elementare lucruri necesare existenței, stăpânită de regimul dictatorial al comunismului până la paleta policromă a vieții din pădurile Gabonului. Tocmai aceaste diferențe o fac pe Olimpia să iubească culoarea, emanată dintr-un baroc al luminii reflectată pe lucrurile simple.În prima parte a cărții este o lume românească ce-și târăște viața în lipsuri alături de bunici și părinți.Apoi, alături de colegii dela liceul din Craiova și facultatea de arte plastice din București, simte lipsa culorilor, a diversificărilor. Trăind umilința mentalităților impuse de regimul comunist, Olimpia, simțind nevoia evadării din acest “lagăr “al lipsurilor, își găsește refugiul alături de un coleg de culoare venit din Gabon.Alături de acesta, personajul romanului își îmbogățește imaginația cu policromia culorilor izvorâte din speranța că urmându-l pe pământ african, acolo le va găsi.

După decesul bunicilor , pe care îi iubea, într-un stupid accident, intoxsicați cu bioxid de carbon, provenit de la fermentația mustului în pivnița proprie , nu mai simte nicio reținere, hotârîndu-se să-și urmeze soțul în țara africană ale cărei granițe sunt scăldate de Oceanul Atlantic. Umilințele din țară, o fac pe Olimpia Zdrenghea, să treacă mai ușor peste despărțirea de părinți, rude, și țară.Poposind în capitala Gabonului, Libreville, alături de soțul său Jean, al fetiței lor Cleopatra cu pielea creolă, produsul dragostei lor, prozatoarea cu multe acumulări livrești reușește să ne introducă într-o lume originală prin felul de a se raporta la antropologie, etnologie, tradiții, folclor, mentalități, lingvistică și legile ei de dezvoltare în funcție de familii și triburi, chiar se face vorbire și de arheologie.
Ajuns în mediul său, Jean din tânărul manierat și cu bun simț, caracter ce a atras-o pe Olimpia, devine un om cu comportamentul schimbat, lipsind cu zilele de acasă, neglijând familia și chiar fetița.În această situație românca ia hotărârea de a divorța.

Acțiunea romanului este ascendentă, tensionată și bine condusă, încât ține atenția cititorului încordată. Alături de Olimpia, trăind visele ei, aventurile, nu puține, prin care trece, simte chiar nevoia să reconstituie împreună mirifica imagine a vieții lui Robinson Crusoe, viată pe care o regăseste în obiceiurilor unui popor în plină activitate civilizatorie împletită cu tradițiile strămoșești așezat într-o substanță naturalistă. A fi tradiționalist, la poporul gabonez este o soluție de conservație în marginile proprii și chiar dacă o astfel de civilizație rudimentar-tribală, vânătorească în esență și mai puțin agricolă, are un fond de universalitate determinat de formula generală de viață liberă și tradiționalistă, e fapt sigur că diferențieri există și în acest strat antropologic comun. Printr-o documentare acribică, Ioana Heidel creionează în acest roman personalitatea puternică a unei romance puternice, care prin talentul ei, a urcat în ierarhia culturală a unei țări de adopție, contribuind la promovarea unei culturi din Africa profundă, dintr-un Gabon tainic ce a adoptat-o ca fiică a junglei. Pitorescul din acest roman provenit din valorile a două culturi diametral opuse, din situații și din mentalități diferite, dar care devin simpatetice, e depășit în chip natural de Ioana Heidel, deși ceea ce-i dă notă caracteristică este imaginea unei umanități curioase, tradiționaliste, în plină dorință de dezvoltare, dar păstrând urmele conservatorismului. Olimpia își găsește fericirea în profesiunea sa și în libertatea unui alt Robinson Crusoe. Așa cum Victor Hugo spunea:”Acela care nu știe să fie fericit, nu poate face nimic pentru fericirea altuia. “Olimpia a făcut mult pentru fericirea gabonezilor în a cunoaște propria lor cultură.

În concluzie, “Mi-a plăcut culoarea “ este un roman biografic cu elemente etnografice, având un limbaj limpede, atrăgător, interesant prin fidelitatea observației, ceea ce ne dovedește că Ioana Heidel are vocația unui mare prozator.

Al.Florin Țene