Omul infinit versus omul finit în comunism. Problema libertății la Sfinții Închisorilor

Cheia creștinismului românesc în perioada comunistă este libertatea. Dorința de libertate a fost superioară oricăror încercări istorice chinuitoare și opace.Libertatea este suprema voință a omului de a-l întâlni pe Dumnezeu prin credință. Asta nu înseamnă că „iubirea aproapelui” își pierde din potența metanoică în înfăptuirea eschaton-ului, dar libertatea e măsura în care omul s-a putut împlini prin Chipul Omului în perioda unui regim totalitar a cărei esență s-a întrupat într-un super-eu pliat pe izvorârea răului în lume datorită căderii. Cei care au iubit libertatea până la moartea fizică, ca singurul și unicul pas către mântuire, au reușit să se izbăvească și să salveze aproapele din chingile diabolice ale bolșevismului care îl nega pe Dumnezeu. Libertatea în regimul concentraționar comunist transcede liberul arbitru de tip protestant și occidental comod și epicureic, care nu înțelege că a fi liber este egal cu a te uni în Ființă ca Dumnezeu-om. Doar prin iubire și libertate omul constrâns de chingile materiale și fizice ale marxismului reușește să se unească cu energiile necreate în Lumina cea veșnică. Liberul arbitru la omul răsăritean nu este eul ca afirmare în sine sau voința de putere pentru a se prezenta ca un simbol autonom sieși, ci doar expresia ce leagă sufletul omului în căutarea originilor, adică legătura cu Dumnezeu prin contopirea lui ”energoi” necreat și divin. Prin libertate, omul ortodox reînnoadă legăturile cu cauza primă, cu Dumnezeu. Libertatea este o expresie a iubirii lui Dumnezeu prin care umplem golul lăsat de căderea adamică, prin care refacem axis mundi, calea unirii cu Dumnezeu Tatăl, prin Dumnezeu Fiul și pogorârea Sfântului Duh. Libertatea creștină se diferențiază fundamental de libertatea materială a omului care-L refuză pe Hristos. Geo Dumitrescu, un interesant poet de stânga român din secolul XX a publicat un interesant volum de versuri ”Libertatea de a trage cu pușca” în anul 1946 în care se definește liric omul ateu, a cărui libertate era aceea de a ”exploda” în piața publică ca o grenadă, fără rost și fără niciun sens.

Poetul construiește inițiatic o imagine a ”libertății” marxiste legate de cimitir, groapă și întuneric fără ca omului să-i i se ofere un sens, un liman, o evadare spre Lumină. Omul comunist iubește noaptea, nu ziua, deci e legat de întuneric, nu de Lumină. Geo Dumitrescu a fost profetic în 1946 interpretând în versuri omul materialismului dialectic în perioada premergătoare instaurării regimului totalitar comunist. Omul nou pe care îl construiau comuniștii era descărnat de spirit și rupt de firul nevăzut ce-L leagă de Dumnezeu. Libertatea omului nou, în sens comunist, este o eschatologie întoarsă, o fundătură spre finitudine, un zbor întors spre moarte.

”Degetele strîngeau o ţigară fumată de mult.
În, groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia –
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după
fiecare măcel !…
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe !, luna mi
se pare aceeaşi
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!…”

Filosoful rus Nicoale Berdiaev a surprins exhaustiv dorința omului de libertate ca etapă inițiatică în trăirea creștină. ”Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului.” (Niclae Berdiaev – Despre sclavia si libertatea omului). Esența libertății este trăirea întru Ființă și împlinirea sufletului în Dumnezeu. Libertatea reprezintă căutarea perpetuă, febrilă și neliniștită a omului înspre absolut și contopirea prin Fiul Omului cu veșnicia ca divinitate. Liber este doar cel care îl caută pe Dumnezeu. ”Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu” (Nicolae Berdiaev, op. cit.).

Este ”calea fără sens” a vieții ca viețuire o simplă finalitate a ”omului prometeic” în paradigma materialismului dialectic, coloana vertebrală gelatinoasă a regimului comunist care se instala în estul-european impunând filosofia omului nou: o întrupare a morții în societatea umană organizată ca un imens ”cimitir” moral. Comunismul a fost un elogiu adus morții, ca finitudine în care orice resursă sau apel la transcedență era obturată cu brutalitate. Regimul comunist nu a fost o inginerie socială așa cum încearcă astăzi filosofii occidentali să ni-l prezinte, ci o religie a morții, în care se promova cultul întunericului și ”groapa” ca soluție de funcționare destructurată a societății dezumanizate. Comunismul a fost morbid, un urlet lugubru a celui căzut, nu neapărat din căderea adamică conform viziunii creștine, ci din prometeica revoltă împotriva focului aprins de zeii Caucazului. Libertatea creștină nu este ”libertatea de a trage cu pușca”, de a trage gloanțe oarbe dinspre cimitir înspre groapa istoriei, ci căutarea conștientă și revelată a lui Dumnezeu, prin iubire de oameni și căutare febrilă a rădăcinilor divine. Cei care s-au ridicat împotriva comunismului au fost mărturisitorii libertății ca sens al căutării lui Hristos în lumea decăzută de materialismul dialectic. Atrocitățile comunismului sunt încercarea nereușită a impunerii ”omului finit” împotriva ”omului infinit”, conectat la resursa primară a creației. Omul creștin este persoana ce nu dorește prin liberul arbitru să fie deconectată de la energia primă și necreată. Împotriva acestui om infinit s-a revoltat definitoriu comunismul, pentru că acei corifei ai marxism-leninismului l-au dorit pe om în groapă, nu în slava celei de-a doua veniri.

Comuniștii au dorit cu ardoare diabolică să rupă legătura României cu Dumnezeu, pe român de Hristos. Instaurarea comunismului în România a fost străină de spiritul românesc și a fost expresia unei duble ocupații: străine, prin URSS și ideologică, prin marxism-leninism. Omul sovietic a dorit să-l înlocuiască pe omul creștin. Fără Armata Roșie niciodată în România nu s-ar fi instalat comunismul, iar ideologic marxism – leninismul a fost factorul de opresiune impus cu forța brutală de ocupantul străin. Deci războiul autohtonilor împotriva comunismului s-a dat pe două planuri: militar, prin rezistența armată a partizanilor din Munții României și spiritual prin Sfinții Închisorilor. Libertatea este înduhovnicirea omului în praxisul social. Fără legătură dumnezeiască omul nu poate cunoaște și trăi libertatea absolută. Fără Dumnezeu omul este finit, iar ca și Chip al lui Dumnezeu este infinit. Cei care au înțeles libertatea, ca și expresia omului spre veșnicie după Chipul lui Dumnezeu au fost Sfinții Închisorilor români.

Libertatea nu este o abstracțiune socială sau o construcție sociologică, ci o înduhovnicire a spiritului liber în căutarea lui Dumnezeu. Libertatea este setea de Dumnezeu a omului. Cei din închisorile comuniste care l-au mărturisit pe Hristos au înțeles libertatea din temnițe ca răscumpărătoare și mântuitoare pentru poporul supus în chingile brutale ale ateismului comunist. Sacrificiul lor a fost o jertfă de tip Imitatio Christi pentru poporul român căzut sub cizma dictaturii bolșevice, o mărturisire și un model martiric pentru ca speranța izbăvirii să nu piară la a doua venire și libertatea să fie o alegere consimțită pentru judecată cea de pe urmă. Sfinții Închisorilor au fost semințele libertății pentru cei de azi și jerfa lor o filă de pateric. Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Canal, Târgu Ocna sau Pitești sunt doar puncte pe harta celor care au ales să fie liberi dincolo de gratii pentru că libertatea lor nu era materială ca la cei ”liberi” de afară, ci transcendentă pe care o înțelegeau doar cei dinlăuntru zidurilor groase de piatră și în interiorul sufletelor curate și oțelite în dedicația supremă pentru mântuirea neamului omenesc. Libertatea adevărată este transcendentă, aceasta nu poate fi încorsetată în granițele materialului. Nu există libertate socială fără Dumnezeu, pentru că nu există creație fără Creator. Există doar libertate metafizică, nu fizică. Materia este doar formă, nu conținut și substanță. Libertatea este viața, nu moartea și finitudinea lucrurilor materiale. Nu există libertate materială, pentru că în formă subzistă doar moartea. Libertatea este doar spirit și transcendență metanoică în căutarea absolutului ca formă necreată. Omul este libertate pentru că îl caută pe Dumnezeu și astfel devine infinit. Putem considera că libertatea este o o formă de înveșnicire a omului. De aceea libertatea celor închiși în gulag a fost o permanentă provocare pentru comunism, ca forma mentis a materialului golit de esențe și duhovnicie. Comuniștii au prigonit cel mai mult pe cei iubitori de libertate. Ei reprezentau pericolul suprem față de regimul materialist dialectic pentru că modelul lor de viață era trăire și luptă duhovnicească, un reper existențialist întru Creator, în fapt era o chemare la împlinirea și făurirea omului ca și Chip al lui Dumnezeu. Libertatea este chemarea omului dincolo de limite. În libertate formalismul nu are ce căuta. Orice obstrucționare și schematism social și autonom sufocă libertatea ca și căutare neîncetată a transcendentului. Sfinții Închisorilor au înțeles că libertatea este viață. Fără libertate nu poate exista legătura cu Dumnezeu pe plan divino-uman. Obturarea căutării sensului vieții și a lui Dumnezeu prin libertate era planul meschin al comuniștilor pentru implementarea ”omului nou” gârbovit, cu fața la pământ și cele lumești. Sfinții Închisorilor au renunțat la viață, ca primii martiri creștini în numele libertății de a îl întâlni pe Hristos. Prizonierii din închisori au fost atinși de aripa divină datorită dorinței lor de libertate și de a fi întru Ființă. Sfinții Închisorilor au ales libertatea supremă și au refuzat cu demnitate tipul de viață fără trăirea vie propusă de materialismul dialectic.

Libertatea este transcendentă, nu imanentă. Starea de obiectivare este o categorie a intelectului ce caută libertatea doar în complementaritate cu esența creatoare. Cu adevărat nu există libertate materială. Aceasta a expiat odată cu Învierea lui Hristos care a luat păcatele lumii asupra sa și i-a dat șansa îndumnezeirii omului prin libertate.Timpul material este o conservă expirată de la anul unu al nașterii Domnului Nostru. Libertatea omului se manifestă dincolo de timpul material, care este un cavou ce sufocă spiritul uman în căutarea, prin metanoia, spre mântuire. Lupta împotriva comunismului a fost un război nevăzut, a libertății spiritului viu împotriva morții totalitarismului ateu, a Luminii contra întunericului, iar cei care au înțeles plenar cheia diabolică a regimului materialist dialectic au fost cei mai prigoniți români și creștini din România bolșevizată. Tipologia umană a Sfinților Închisorilor a fost perenă, cea a omului înveșnicit supus agresiunii omului finit, autonom, materialist și despiritualizat. Cei care au înțeles esența întunecată a regimului comunist trebuiau eliminați fizic pentru a se rupe legătura dintre neam și Dumnezeu prin desființarea libertății.

Ionuț Țene