Eroticul vrajit

Al doilea spectacol al verii in Central Park, la The Public Theater, unde vara de vara, de 60 de ani, se desfasoara evenimentul “Shakespeare in the Park”, este dupa piesa A Midsummer Night’s Dream, pusa in scena de un resident al teatrului, Lear deBessonet, cu actori unul si unul, culesi in special de la teatrele de pe Broadway, fiindca spectacolul este o comedie muzicala. DeBessonet, care poarta un prenume shakespearian, Lear, desi este femeie (s-a nascut la New Orleans), confirma buna traditie a regizoarelor americane – si ma gandesc inainte de toate la o Julie Taymor, si ea autoare a unei inscenari dupa A Midsummer Night’s Dream. DeBessonet a mai montat aici piese de Shakespeare, The Tempest, The Winter’s Tale, Romeo and Juliet, iar anterior a mai pus in scena la alte teatre Odiseea si Don Quijote, dar a facut valva si la teatrul La Mama, pe vremea lui Ellen Stewart, cu Omul cel bun din Siciuan. De data aceasta, a mers in dificila reprezentare a celei mai fanteziste piese a lui Shakespeare pe imbinarea a doua surse: commedia dell’arte si musicalul american.

Comedia dell’arte este aplicata in special in sectiunea teatrului in teatru, acolo unde un grup de muncitori atenieni pregatesc o piesa in cinstea anuntatei nunti dintre Theseus, ducele Atenei (Bhavesh Patel), si Hippolyta, regiana Amazoanelor (De’Adre Aziza), unde Shakespeare isi desfasoara ars poetica, cat si in scenele de vraja, unde Puck (Kristine Nielsen), magul padurii, la indemnul lui Oberon, regele zanelor (Richard Poe), vrajeste cuplurile de indragostiti Hermia-Lysander (Shalita Grant, Kyle Beltran) si Helena-Demetrius (Annaleigh Ashford, Alex Hernandez), le ia in asemenea hal uzul ratiunii incat ei isi incurca iubitele / iubitii. O suita de quid pro quo-uri sau de gaguri trasnite are loc in aceasta sfera, ca si in aceea unde mesterul Bottom (Danny Burstein) isi iese din rol si, tot cu ajutorul vrajei lui Puck, devine un magar, de care se indragosteste Titania, regina zanelor (Phylicia Rashad), asa cum a planuit acelasi rege al vrajei, Oberon, nemultumit de purtarea ei, caci nu voia sa faca o schimbare de copil adoptat.

Sigur, totul este justificat. In primul rand, cu ce altceva se poate ocupa un rege al zanelor, daca nu de vraji erotice, intr-o padure fermecata, o padure seculara, sugerata de scenograful David Rockell, in prelungirea padurii reale din preajma!? Cum actiunea piesei se petrece intr-o astfel de padure, la fel si reprezentatia verii are loc in teatrul de vara, in mijlocul padurii seculare care este Central Park. Iar noaptea, la lumina miilor de stele, o face parca si mai magica.

Evident, piesa s-a rostit in intregime. Nu s-a facut nici un rabat experimentalist. Si demult nu am mai vazut sa se joace intocmai piesa din piesa, parodia la Romeo si Julieta, despre “tragica poveste a lui Pyramus si Thisby”. Ea contine codul conceptiei treatrale a lui Shakespeare, asa cum am arata pe larg in volumul Shakespeare si Eminescu.

Acestui limbaj clasic, DeBessonet i-a adaugat partile musicale. Intr-o latura a scenei, intr-un pavilion, a instalat o orchestra live (Music Director: Jon Spurney), dotata cu clape, contrabas, tobe, percutie, chitara, trompeta si alte instrmente originale, dar si cu o voce de Broadway, o cantareata a zanelor (starul Marcelle Davies-Lashley). Multe momente ale piesei erau ritmate de aceasta orchestra si de solista, culminand cu momentul final, cu petrecerea de la cele trei nunti, Theseus si Hippolyta, Lysander si Hermina, Demetrus si Helena. Intrarea in scena finala a eroilor este regizata in asa fel incat nu numai oaspetii de pe scena se ridica in picioare, ci intreaga arena de la The Public Theater, adica aproximativ o mie de spectatori. Iar spectacorii s-au ridicat firesc fiindca ei au participat constant la spectacol, distrandu-se copios. S-a ras ca a rasunat pana in miez de noapte toata padurea, timp de trei ore! E foarte greu sa faci comedie in aceste timpuri, iar deBessonet se poate lauda ca a facut.

Din pacate, a facut mai putin teatru de substanta. Lipsa de ritm a spectacolului, a compensat-o cu muzica de jazz, de fapt, cu muzica originala compusa de Justin Levine si cu momentele coregrafice semnate de Chase Brock, un constant colaborator al regizoarei. Desigur, obisnuindu-ne de ani de zile cu teatrul parabolic, teatrul simbolic, cu decor minimalist, cu semnificatii politice, un astfel de spectacol, precum cel prezentat la The Public Theater dupa A Midsummer Night’s Dream, ne pare desuet, scos de la naftalina, dovada ca dominanta lui au constituit-o elementele de “sclipici”, costume stralucitoare (Clint Ramos), tot felul de beculete colorate care creau iluzia vrajei (Lighting Design: Tyler Micoleau), ca si spary-ul cu care Puck si Oberon adormeau sau trezeau indragostitii, coroane princiare, chiar si papale!, o intreaga garderoba regala, cu o grija fata de rolul costumelor. Erau costume albe, negre si colorate, facand clar distinctia intre lumea imaculata a zanelor, lumea intunecata a vrajilor nocturne si lumea diurna, apartinnd personajelor lumesti.

Spectacolul are un succes popular, fiindca este superficial, este mai mult hollywoodian decat shakespearian. Dar lumea se bucura, se distreaza, nu se alarmeaza, ca la Julius Caesar, spectacolul anterior, care a beneficiat de reclama lui Donald Trump, mai ales cand a cerut interzicerea lui. De data aceasta, cred ca presedintele SUA s-ar bucura sa asiste, fiindca in acest spectacol nu exista nici un apropo la persoana sa, iar spectatorii se simt bine, de parca l-au uitat. Sigur, mult mai antrenanta decat politica este latura erotica a vietii. Iar spectacolul nu duce lipsa de senzatii tari, desi totul se desfasoara in limitele bunului simt, nimic nu este vulgar, fara masura. Suntem departe de viziunea lui Peter Brook, care a vazut actiunea acestei piese in jurul unui falus, instalat ca decor in mijlocul scenei. Eroticul, atunci cand este si vrajit, te scoate in afara timpului.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York