1964 – Rezistența de la Aiud: cruciada eliberării de păcat!

Au rezistat la penitenciarul Aiud în fața căderii și a capcanelor inimaginabile întinse de regimul comunist doar cei care au văzut moartea în față ca un drum al Învierii. Cine l-a avut Judecător doar pe Dumnezeu și și-a așteptat moartea cu smerenie și înfrigurare ca poartă spre cerul vieții veșnice, acela a nu a căzut în fața teroarei atroce, descărnate și demonice impuse de bolșevism. Rezistența de la Aiud a fost morală și spirituală, forma de libertate absolută întru credință. Cei care au crezut în Hristos și într-o Românie perenă au devenit cruciații renașterii morale și naționale. Prizonierii Aiudului erau cruciați, niște luptători neînfricați împotriva vicleniei șarpelui comunist. Bătăliile Aiudului s-au dus pe plan spiritual împotriva marxism-leninismului. Războiul nevăzut l-a purtat elita morală a națiunii întemnițate la Aiud, care nu au dorit să cedeze cântecului de sirenă al reeducării ”pașnice”, după bestialitatea Piteștiului. Cei circa 200 de luptători anticomuniști cu moartea în față precum o mireasă au refuzat orice compromis cu conducerea închisorii sau cu trimișii regimului, care doreau să pervertească ultimele suflete rămase curate ale neamului în fața agoniei materialismului-dialectic după modelul sovietic. Cei 200 de români au fost cruciați, nu ca luptători cu spada de fier a materiei, ci cu inima înflăcărată și călită în rugul aprins spre îndumnezeire, prin jertfa pe cruce după Chipul hristic. Erau cruciați ai credinței, nu numai că aveau crucea în suflet, ci că și-au acceptat destinul transfigurat pe Crucea jertfei pentru mântuire și curăție a neamului omenesc. ”Lupta armată era conjucturală, însă lupta spirituală trebuia să fie perpetuă. Opoziția față de comunism era în primul rând, o chestiune fundamentală de credință” scria un mucenic al Aiudului, Pr. Liviu Brânzaș în cartea ”Raza din catacombă”. Rezistența de la Aiud nu se putea face fără credință. Aceasta a fost paradigma Aiudului, cum bine a surprins-o Arsenie Papacioc: ”S-a văzut că Dumnezeu este alături de noi. Dar nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce..Prin Cruce a mântuit lumea Hristos”.

Cine a înțeles că jertfa este calea, iar războiul din care face parte este nevăzut, acela nu s-a compromis și murdărit în temnița Aiudului. Mizeria fizică se estompează în fața celei morale. Curăția spirituală spală păcatele căderii. Ioan Ianolide a fost printre ultimii deținuți, care a părăsit după 24 de ani temnița Aiudului. Era ca și cum ar fi ieșit din subterana dostoievskiană, fără să știe dacă îi mai trăiesc părinții, rudele sau logodnica. La Aiud, Ianolide, Gafencu, Papacioc, Pârvu sau Făgețeanu au trăit doar în dimensiunea credinței și în cea a veșniciei, numai așa au reușit să treacă peste chinurile și torturile detenției și să iasă pe poarta închisorii biruitori. Ei au fost liberi în fața comuniștilor încă dinainte de a fi eliberați de comuniști. Libertatea lor era spirituală și mărturisitoare. Eliberarea le-a venit ca o confirmare a libertății spirituale dincolo de zidurile materiale și trecătoare ale temniței. Descrierea eliberării lui Ioan Ianolide de la Aiud e de un dramatism funciar: ”Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic. Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred. Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine. Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!” (Întoarcerea la Hristos, Editura Bonifaciu, 2012). Eliberarea de păcat prin acceptarea Crucii a fost victoria rezistenței la Aiud. Comunismul era păcatul căderii omului, deci armele împotriva acestuia trebuiau să fie spirituale. Cei care au căzut și au acceptat capcana reeducării, de fapt și-au recunoscut înfrângerea în fața păcatului lumii. Au ieșit curați din încercare doar cei care au înțeles să meargă pe calea Crucii și au acceptat suferința ca o jertfă necesară pentru mântuirea poporului.”În istorie rămân nu acei care se luptă și înving prin sacrificarea liniei de viață a neamului, ci aceia care se mențin pe această linie” (Permanențe, oct. 2006).

Ionuț Țene