Romeo şi Julieta ca niciodată

Vara, nu exista parc sau loc public amenajat unde sa nu aiba loc evenimente culturale si sportive. Sunt fel de fel de competitii, de concursuri, la care particpa oameni de toate varstele. Domina insa proiectiile cinematografice, dar si spectacolele de teatru si concertele de muzica.

V-am prezentat deja anterior filmul Wonder Woman si concertul trupei Swing Time, vazute in astfel de locuri. Acum am sa va prezint alt eveniment. Unul dintre teatrele care face concurenta Festivalului Shakespeare din Central Park este New York Classical Theatre, infiintat acum 18 ani, deci in anul 2000, de catre Stephen Burdman, un om de stiinta, un computertist, care si-a descoperit vocatia vizionad intr-o zi un spectacol dupa piesa Hamlet. A facut din Shakespeare canonul sau absolut. A absolvit apoi Institutul National de Teatru, cu studii post-universitare (MFA) la Universitatea din California, dupa care a infiintat compania Classical Theatre, cu scopul de a revigora teatrul clasic, de a-l face cunoscut publicului larg. Nascut in Los Angeles, Burdman traieste in prezent in Harlem impreuna cu sotia sa, Adena, si cu fiul lor, Ezekiel.

A montat peste 40 de spectacole dupa piese de Shakespare, Lope de Vega, Cehov, Molière etc. Montarile shakespeariene numara piese ca Poveste de iarna, Masura pentru masura, Regele Lear, Hamlet, Cum va place, A douasprezecea noapte, Henry V, Mult zgomot pentru nimic, Zadarnicile chinuri ale dragostei, Imblanzirea scorpiei, Visul unei nopti de vara, Furtuna.

In cei 18 ani de existenta, teatrul lui Brudman a realizat peste 600 de reprezentatii, vizionate de cateva sute de mii de spectatori. Ele au avut loc cu usile deschide in Central Park, Proaspect Park, The Battery, Governors Island, Rockefeller Park (Battery Park City), Carl Schurz Park, Brooklyn Bridge Park, Brookfield Place, One Liberty Plaza, One New York Plaza si alte locuri, cum ar fi Castle Clinton, unde a prezentat pentru prima oara piesa lui Schiller Mary Stuart, apoi o productie Shakespeare, The Tempest (2013), chiar cand a avut loc furtunosul fenomen natural, Hurricane Sandy. De atunci au urmat alte productii, incluzand si alti autori fata de cei semanlati mai sus, ca Aphra Behn, George Bernard Shaw, Richard Brinsley Sheridan, George Farquhar, Pierre de Marivaux si chiar Alfred Jarry, Ubu Roi.

New York Classical a primit multe aclamatii din partea mass-media, fiind numit de ziarul “The New York Times” – “a movable feast! All the park’s a stage! / o sarbatoare mobila! Tot parcul este o scena”. Alt ziar, “The Village Voice”, a remarcat “Going to a performance of New York Classical Theatre should be on everyone’s annual to-do list. / Mergând la un spectacol al New York Classical Theatre, acesta ar trebui să fie pe lista anuală a tuturor celor care doresc”. Am mai citit despre acest teatru si in alte ziare, ca “The New Yorker”, “New York Magazine”, “Time Out-New York”, “New York Daily News”, dupa cum la fel de bogata este si lista posturilor de televiziune care au prezentat spectacole ale acestui teatru.

Iata de ce m-am dus cu o mare curiozitate sa vad ultima productie, din aceasta vara. E vorba de spectacolul Romeo si Julieta, pe care l-am vazut in Carl Schurz Park, unde a fost prezentat cinci seri la rand, transformand padurea in Verona si folosind doar sase actori in rolurile piesei, un adevarat tur de forta. De altfel, padurea este personaj principal in piesele lui Shakespare. Mai putin in Romeo si Julieta, dar intriga este arborescenta ca un copac maret, secular, din vechiul parc ce strajuieste East River, o apa mareata, ce duce la ocean in ambele sensuri. Iar montarea a facut ca padurea sa fie si pentru aceasta piesa un decor firesc.

Intr-adevar, tot parcul e o scena, cum scria “New York Times”. Cand intri in conventie, co-participarea devine esentiala. Cei sase actori au jucat mereu printre spectatori, se adresau mereu lor. Scena balconului, de pilda, s-a desfasurat pe o pajiste denivelata in care spectatorii au fost plasati in mijloc, iar de pe laturi, in partea de sus si de jos a dealului, actorii, Romeo si Julieta, isi dadeau celebrele replici iscusite, metafore ale iubirii lor atat de originale, o capodopera a literaturii inocentei. Reprezentatia a folosit doua pajisti inalte si trei terase.

Povestea piesei este poate cea mai cunoscuta din istoria literaturii, toata lumea o stie, dar pe noi ne intereseaza cum a rezolvat Burdman intriga dintre familiile Montague si Capulet, pornind de la intalnirea intr-o sala de bal a mascatilor, cand se infiripa dragostea dintre Romeo si Julieta. De aici la mariajul lor secret si la moartea lor, o lectie pentru familiile rivale, totul se petrece in stil englezesc, repede si cu foc. Desigur, s-a recurs la ample amputari, spectacolul avand o durata de doar doua ore. Insa nu s-a taiat nimic din intriga, din firul intamplarilor. Pana si scena cand Romeo se afla in exilul sau a fost jucata pe terasa cea mai inalte a parcului, de langa East River.

Actorii nu au microfonae de cap, deci nu exista difuzoare, vorbesc cu vocea lor naturala. Ei nu interpreteza ca in film sau pe scena, ci declama ca pe vremea lui Shakespeare, la Globe Theater, care era/este fara acoperis. Eu am vazut acolo spectacole dupa Shakespeare si actorii isi strigau rolurile. Asa si aici. Iar actorii trupei New York Classical Theatre s-au dovedit la inaltime. Nu am avut de-a face cu amatori, asa cum am vazut si alta data o trupa in Central Park, care a prezentat Imblanzirea scorpiei, insa intr-un mod diletant, scolaresc. Sunt zeci de astfel de trupe la New York. Dar fac fata cu greu unor roluri care cer o dictie perfecta, sa se auda textul din diferite locuri, intr-un spatiu fara ecou, asadar, se joaca un teatru pe baza de declamatii, un stil cu totul uitat in negura istoriei teatrului.

Iar actorii de la Classical Theatre s-au dovedit unul si unul. Piesa lui Shakespearte te copleseste daca actorii care ii joaca pe Romeo si Julieta sunt la inaltime. Si aici, Ian Antal (Romeo) si Connie Castanzo (Julieta) sunt remarcabili, mai ales Connie, un talent de exceptie, cu o dictie perfecta si o expresivitate a ochilor si a mainilor de talia marilor vedete. A jucat o Julieta shakespeariana suta la suta. Tot farmecul eroinei, iutirea ei, personalitatea, daruirea, te fascinau. Mi-a mai placut imens Ian Gould, care il joaca pe parintele Laurence, pe Tybalt si mai ales interpreteaza Doica, din care face un personaj memorabil, cu o contributie fundamentala in trasarea intrigii generale. Formidabil este si Nick Salamone in Capulet si Mercutio. Clay Storseth il joaca pe Montague si inca trei roluri, iar Viva Font, la debut in acest teatru, pe Lady Capulet si Benvolio.

Fisa actorilor este coplesitoare. Toti au jucat in mai multe montari dupa Shakespeare, dar si in alte piese clasice, fie la Classical Theatre, fie pe Off-Broadway, fie la teatre din alte centre culturale sau in filme si seriale TV. Experienta lor se vede prin felul cum stiu sa tina treaz interesul publicului, sa-l plimbe de colo-colo, sa fie spontani in fata unor situatii insolite, cum a fost la un moment dat prezenta unui avion deasupra pajistii unde se juca scena dintre Romeo si Parintele Laurence. Amandoi au privit spre cer, de unde venea zgomotul avionului. Si toti spectatorii au privit in sus. “What is this?”, a intrebat preotul si s-a inchinat. Iar eu, care ma aflam la un metru de el, spontan, am simtit nevoia sa-i raspund. Si i-am raspuns asa: “Shakespeare plane”. “Thank you”, mi-a multumit el si iar s-a inchinat fiindca pe vremea lui Shakespeare nimeni nu a vazut asa ceva pe cer.
Afluenta publicului a fost coplesitoare, fapt care se datoreaza dorintei extraordinare a spectatorului american de a veni la teatru, de a vedea spectacole, de a se instrui. Vin cu purcei, cu catei, cum se pune, si cu pruncii si stau la spectacol. Oameni in varsta, unii in carucioare, vin sa vada si iar sa vada Romeo si Julieta. Actul de a participa la spectacol face parte din viata lor. Isi aduc paturi, vin cu scaunele, multi vin cu sufertasul cu mancare, fac din locul unde stau picnicuri. Nu am intalnit nicaieri in lume spectatori mai iubitori de teatru, de show in general. Cel putin la The Public Theater, din Central Park, stau zile in sir la randuri kilometrice sa apuce un bilet. Urmaresc toate manifestarile culturale, este o afluenta continua. Si sunt foarte docili si au un mare respect fata de ce se joaca si fata de cine joaca.

Iar la sfarsit, la plecare, toti pun un dolar in cutia sau cosul de donatii. Este o co-participare nu numai estetica, ci si morala, pe calea incurajatoare, caci si Classical Theatre este non-profit, iar aici arta, de toate felurile, se autosubventioneaza. Fiecare artist se descurca in mare parte cu ajutorul publicului, caruia i se pare firesc sa contribuie la sursa care ii aduce bucurie. Aici nu numai biserica are cutia donatiilor, ci si arta. Si nu se numeste ca la noi “cutia milei”. Nimeni nu considera ca este o mila sa dai un dolar unui muzician, de pilda, pe care il intalnesti intr-o statie de metrou. Am vazut sute de situatii in care parintii le dau bani copiilor si-i invata sa-i puna in punga unui artist. Si acest lucru este considerat un act de demnitate si mandrie.

In acelasi timp, multe spectacole se fac printr-un mare patriotism, asa cum am vazut si la Romeo si Julieta, unde multi tineri ajutau la informarea si dirijarea spectatorilor, iar altii, cand s-a lasat intunericul, luminau scenele si mai ales fata actorilor cu niste lanterne mari, puternice, ca niste reflectoare. Dar cel mai mult m-a impresionat schimbarea costumelor, o operatie care se facea foarte iute si permanent. Si uneori in cateva locuri deodata, cand intrau alte personaje in scena. Parca erau ca schimbarile la hochei. Cateva costumiere, care stiau la perfectie rolurile, se deplasau cu costumele si, langa un copac sau un tufis, il transformau pe Montague in Printul Escalus sau in Paris. O foarte mare indemnare, cu un rol coplesitor al designerilor spectacolului, Sarita Fellows si Summer Lee Jack.

New York Classical Theatre ne-a oferit o forma de spectacol foarte mobil, in stil happening, dar bine asezat pe teren, rezultat al unei munci coplesitoare, cu sute de repetitii. Piesa Romeo si Julieta este o montare dificila, ca o acrobatie pe sarma, totul este numai la limita, mai ales dupa uciderea lui Mercutio, cand apar situatiile tragice, este poate cea mai dificila piesa shakespeariana fiindca totul se afla intre comedie si tragedie, intre viata si moarte. Iar ratarea pandeste la tot pasul, daca nu ai actori buni, daca nu faci performanta, adica sa interesezi publicul pe toata durata reprezentatiei. O astfel de forma de teatru nu exista in Romania, dar ar putea sa apara, fiindca avem multe parcuri si zestre exista destula.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York