Niciodată nu am văzut un soare mai imens
Ca soarele ce apunea peste pădurea Letea,
Când brigăzi de robi șfichiuite de vânt și nisip
Se târau, biete omizi negre, ostenite,
Pe un drum fără sfârșit,
Hăituite de haidăii în uniforme.
Niciodată n-am văzut un soare mai însângerat
Înfipt în vârfurile sulițelor din Deltă,
Ca atunci când robii, în zdrențe vărgate,
Cărau în amurg, spre infinit, snopi mari de stuf
Ca într-o permanentă Golgotă,
Sfâșiați de coșcani, răcnete și bice.
Parcă un tarpan uriaș
Reteza partea de jos a discului solar
Și curgea un râu de sânge înspre noi,
Răsfrânt în ghețuri, ochiuri de apă și lacrimi.
Niciodată nu mi s-a părut cerul mai negru
Ca în nopțile când se dădea alarma în lagăr
Și stăteam ore nesfârșite în poziție de drepți cu mâinile la ceafă,
Apoi pe rând dezbrăcați,
Îmbrânciți, scotociți, percheziționați, loviți, târâți, înjurați…
Și noaptea cădea tot mai neagră/
Peste ființele noastre infime
Ca niște fire de nisip pierdute
În dunele Deltei spulberate de viscol.
Și ne rostogoleam mai adânc, mai adânc
Într-un întuneric absurd.

Dumitru Oniga