Pe Părintele îl văd ca acea verigă care leagă trecutul monahal din sec. XX cu viața monahală din sec. XXI. A înțeles slăbiciunile vieții monahale actuale și a știut să ne chivernisească astfel încât noi să nu pierdem firul tradiției la care ne-au adus Sfinții Părinți. A fost persoana care ne-a mângâiat, care ne-a învățat cum să păstrăm acest orizont și ideal de mântuire și sfințire.

Părintele Justin mi-a zis: „Te-am învățat foarte multe lucruri. Va trebui să și înoți în apa în care te-am aruncat”. 

Cu câteva luni înainte de a muri, l-am întrebat pe Părintele Justin ce se cade nouă, monahilor din zilele acestea, să facem în mod deosebit ca să ne putem mântui. Și mi-a spus în felul următor: „Să aveți în vedere trei lucruri esențiale: să vă păstrați credința ortodoxă în care v-ați botezat și v-ați tuns în monahism. Al doilea lucru: să nu ne mai facem o altă idee de viață, ci să rămânem în această viață monahală și al treilea lucru a fost: rugați-vă și voi”. Deci, aceste trei îndemnuri le-a lăsat pentru monahismul contemporan. În viața monahală e nevoie de multă răbdare și să ținem linia aceasta pe care ne-a spus-o Părintele Justin, a rugăciunii.

Moștenirea lui de suflet este învățătura Bisericii. Din moștenirea aceasta au răsărit cele patru cuvinte care acum sunt scrise pe crucea de la mormântul sfinției sale: rugăciunea, pocăința, ascultarea și unitatea. Moștenirea Părintelui Justin nu sunt doar ctitoriile pe care le-a ridicat cu ajutorul credincioșilor, ci și sufletele care îl păstrează pe sfinția sa ca amintire, ca învățătură, ca dorință de întâlnire. Moștenirea părintelui sunt monahii, preoții, monahiile și toți credincioșii care îl au în amintirea lor, în casele lor prin fotografiile pe care le țin cu evlavie. Moștenirea Părintelui Justin este lumea lui Dumnezeu pe care trebuie să o sfințim, trebuie să o ajutăm să fie păstrată în iubirea lui Dumnezeu, să o ferim de cele rele, de păcat, de boli.

Moștenirea sa este ceea ce Dumnezeu a lucrat cu puterea rugăciunii prin sfinția sa și nu putem uita persoana lui. El s-o oferit nouă, românilor. Este exemplul viu că în secolul XXI oamenii se pot mântui și sfinți.

Din relatările Maicii starețe Justina Bujor despre viețuirea minunată a Părintelui Justin

Prima oara l-am cunoscut pe părintele Justin în ianuarie 1998, în perioada când eram studentă în anul V la medicină în Iași. Scopul venirii mele la Petru Vodă era strict pentru a vizita mănăstirea și a ajuta o persoană (unul din prietenii mei) să se apropie de Dumnezeu. Nici nu aveam măcar în gând să intru la părintele Justin, considerând că nu am nicio problemă importantă. La timpul respectiv nu cunoșteam foarte multe despre părintele Justin, pentru că nu era mediatizat deloc, știam doar că făcuse ani grei de temniță și că e luminat de Dumnezeu. Printr-o întâmplare, o fată care se afla la arhondaric m-a întrebat dacă am intrat la părintele Justin și mi-a arătat unde e chilia, insistând să merg chiar în clipa aceea.

Am intrat în chilia părintelui. Eram fascinată, Părintele m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și simțeam că parcă ne cunoaștem de o viață. M-a întrebat de unde sunt, ce fac. Eu i-am explicat că voiam o viață mai simplă, eventual la țară, la munte, ca nu vreau carieră medicală într-un mare spital. Și sfinția sa a început să-mi spună ca acest cabinet modest pe care îl caut eu, trebuie să fie ca o chilie de maică și după câteva minute a zis că vrea să facă un spital în Petru Vodă și atunci când termin facultatea să vin direct la el să lucrez la acest spital. Eu i-am răspuns fără nicio șovăire: Da, părinte! Am plecat cu o bucurie imensă în suflet, încredințată fiind în sufletul meu că va trebui să dau ascultare acestui Părinte, care îmi părea mai cunoscut decât proprii mei părinți. După această primă întâlnire am plecat așadar cu traseul vieții schimbat. Am început să vin foarte des la Petru Vodă, atât în anul V, cât și în anul VI de facultate, povestește Maica Justina pe site-ul mănăstirii.