Distribuie articolul

În Istoria literaturii neînregimentate, o istorie a demascării, la loc de cinste al Lumii I îl pun pe Theodor Răpan, care, de ziua mea (9 ianuarie) mi-a oferit ultima sa carte, Rime în floare, subintitulată „De trei ori 33+1 Terține”, cu fantastice ilustrații de Mircia Dumitrescu, o carte elegantă, ca o rimă-n buchet floral, tipărită la Ed. Semne, care i-a scos poetului vreo 20 de cărți, adică l-a golit de toți orții pregătiți pentru Caron. Terținele lui Răpan, deși în floare, adică jucăușe, dantele ale poeziei clasice, în formă fixă, terținele fiind surori cu sonetul, octava, rondelul sau iambul, are puternice accente existențialiste. Și foarte delicat se conturează un autoportret al unui poet ca vulturul pleșuv care îi mânca ficații lui Prometeu înlănțuit.
El se autodefinește așa:

Vultan pleșuv ajuns pe culmi agreste,
Hoinar aed pe calea Poesiei!

Editura nu i-a mai lăsat decât un ort, cu care speră să ademenească moartea, să-i mai dea „curaj de pocăință crudă”, cu speranța că Tatăl ceresc o să-i asculte ruga. Ce păcate are poetul de care vrea să se pocăiască, să fie iertat?

Urmărindu-i cele 100 de terține, am descoperit că „lotca vieții mele e-n derivă”, că poetul e un fel de haiduc care fuge de bătrânețe (e născut în satul Balaci, Teleorman, în anul 1954), urmărit de piaza rea, dar, cu pasul neclintit, cere iertare. Sub dantelăria versurilor se ascunde un boem, un „vagabond” din stirpea lui François Villon. Simte cum „pumnalul disperării” îi „izbește gândul”, consolându-se cu terțina aleasă spre a-i fi mireasă. Și totuși „viața-mi se deșiră”!

Pasul liric este introspectiv, soluția ieșirii din criză este la sine, să se vindece pe sine, să învețe să rabde și să tacă! Salvarea este cuvântul eliberator, care să-l scape de colții vrăjmășiei ce „în chingi mă ține”! Și explozia pe care o dorește, din chingi să iasă: „Vino-n crâng, odată!”. Față de colții vrajbei, crângul este ca țărmul pentru un naufragiat.

Reies din versurile terținelor o noblețe a poetului, o dorință de măsură, de cumpătare, de refuz al „măreției” (terțina 6), al gloriei deșarte. „Poftirea” lui este numai Iubirea cea iertătoare de o asemenea tâlhărie!

Varii stări existențiale, ale cunoașterii de sine, se derulează în versuri de natură orală, ce se vor declamate, în stil psalmodic, shakespearian. Poetul se folosește de cuvinte vechi sau exotice, din sfera pură a limbajului poetic, cu parfum arhaic. Un fel de dedicație dantescă („cu Dante urc spre cerul ultim”) se află în Terțina celui de-al noulea cer, dar poarta cosmică nu se deschide („e raiul gol?”), numai pe Hristos îl vede „urcând spre culmi necercetate”, ca finalul acestui labirintic drum terțiar să-l găsească în starea „începutului de sfârșit”, ca „o pasăre pe somnul bucuriei”. Poetul, obosit de atâta forare a eului, se simte a fi un „ecou nespuselor cuvinte”. E limpede însă că mai are resurse să o ia de la capăt, asemenea Sfântului Augustin, care își termină CONFESSIONES reluând drumul căutării de sine, al căutării lui Dumnezeu.

Pe poteca noastră, Theodor Răpan nu este barbilian, deși se află pe „culmi agreste”, e mai degrabă din seva eminesciană a „rugăciunii unui dac”. Dar neliniștile sale existențiale se pier în armonia terținelor, un gen literar predilect al sonetului clasic italian (alcătuit din două catrene și două terține). Cel mai mare iubitor de terține a fost Dante Alighieri, care a scris Divina Comedie în versuri endecasilabice (11 silabe) grupate în terține (terza rima). Încă de la vestita Safo, poeții lumii, cotați drept clasici, au inventat forme cât mai subtile sau sophisticate de a armoniza cuvintele. Respectul unor canoane fixe era un criteriu de apreciere a valorii unui poet. Desigur, aceste forme au eleganța lor, au măreție, vechimea le garantează frumusețea. Ba a existat și o concurență între diferite moduri de a folosi versul endecasilabic, cum ar fi 5 iambi și un troheu, ca altcineva sa facă o revoluție și să introducă un dactil între un troheu și trei trohei. Este un joc sau o știință? Oricum, o persoană care rezolvă astfel de soluții, poate fi considerat un rebusist, un matematician, un făcător de rime, dar nu un poet deplin. E un versificator, nu un poet.

Dacă poezia ar putea fi astfel calculată, cu șublerul silabic, toți oamenii ar face poezie, s-ar crede poeți și chiar s-ar considera făcători de capodopere. O rețetă nu face poezia dacă peste materia ei nu coboară suflul divin, așa cum a suflat Domnul peste lut și i-a dat viață. Indiscutabil, poezia a devenit Poezie când s-au inventat formele. Dar formele în sine nu fac cozonacul. E nevoie de aluat. Totul în istoria lumii, când omul a dorit să se emancipeze, înseamnă formă. Sau rețetă. A fost un drum lung ca mâncărurile să se facă după o rețetă, ca prăjiturile să se facă după anumite forme. Materia intră în acele forme și se coace produsul dorit. Și în poezie, formele fixe cer un aluat potrivit. Genul atât de special al terținelor nu este comod și nici practicat de poeți, fiindcă, în cazul lor, forma conduce gândul, nu gândul determină forma. Acest determinism este un sacrificiu al gândului. Adesea o mutilare a lui. Trebuie să adaptezi gândul la formă. Forma fixă e ca o ghilotină, precum a fost corsetul în moda feminină. De aceea, artiștii au căutat să scape de chingile formei. Și mă gândesc la gastro-estetica lui Salvador Dali, care a inventat niște rețete culinare revoluționare, pentru a scăpa de rețetele clasice. Dovadă că rețetele lui nu se prepară decât în trei locuri în Franța și le-am întâlnit la două-trei restaurante la New York, dar prezente în multe vitrine pe Fifth Avenue. Prezentate însă ca opere de artă. Dar nu poți mânca opere de artă. Doar le admiri. Așa cum trebuie să admirăm și poezia lui Theodor Răpan scrisă în terține.

Dar odată cu avangarda literară, poezia s-a desprins repede de astfel de obiceiuri și, în modernitatea ei, a căzut în extrema cealaltă, adică în plăcerile lubrice. Dadaismul și suprarealismul au opus tradiției versul alb și poemul în proză. Cu violență, ieșirea din tipare. Poezia scatologică a prins și la noi, o avalanșă de reviste au demolat tradiția, până la generația numită „optzecistă”. Dar și după ea. S-a ajuns la libertatea dejecțiilor. S-a născut o literatură fuckyou-cistă, pe care am analizat-o în volumul Fuck You, în care am arătat ce amploare a luat înjurătura, în special pe scenele de teatru, după ’89. A fost o defulare masivă, în toate artele, un efect de eliberare față de cenzura comunistă.

Theodor Răpan este exact contra curentului. El se întoarce la origini, în magia sacră, la lirica greacă și latină, la Safo și la Dante Alighieri, iar pe poteca noastră, la Eminescu, la Rugăciunea unui dac. El este un vizionar în limitele pe care și le-a propus, versificând în terțină sau în octave. Cum face în volumul Haremul cu himere, care însumează 365 + 1 octave, cu ilustrații grafice de Damian Petrescu. Și acest volum este o performanță literară, unică la noi. Un substanțial volum de strofe în opt versuri endecasilabice, primele șase fiind cu rimă încrucișată, iar ultimele două cu rimă împerecheată. Poetul are vocația acestui gen de poezie, e un degustător de rime-n buchet de floare, și versul curge, așa cum la Arghezi se iveau cuvintele potrivite. Nici așa ceva nu se face pe poteca românească, octava fiind folosită mai ales de poeții latini (italieni, spanioli, portughezi).

Cred că prin acest stil occidental, aristocrat, Răpan este un poet unic în literatura română. Și nu cred că-i pasă în ce fel de căprărie îl bagă critica literară sau dacă este remarcat de breasla literară. El crede, așa cum mi-a spus, că literatura are un Dumnezeu al ei și poeții nu au nevoie să fie recunoscuți de nici o breaslă. Premiile sunt niște iluzii. Pe înregimentați nu-i interesează decât indemnizația, banii, nu meritul. Talentul este deasupra oricărui clasament și oricărei ierarhii. Libertatea de a crea este supremul lucru care contează.

Însă dacă tot vorbim despre libertate, ne face plăcere să ne luăm și noi libertatea de a interpreta ceea ce citim. Și observ anumite influențe. Se pare că acesta este limanul purificării la care poate să ajungă un poet cu viziuni din Lumea I. Am analizat poezia remarcabilelor poete Mihaela Muraru-Mândrea și Elena Armenescu, și am văzut că obsesia lor ultimă este rugăciunea către Tatăl ceresc, pocăința supremă, mai puțin blestemul dacului. În poezia Lumii I numai Eminescu a avut curajul să-l înfrunte pe Tatăl ceresc, să-l demaște, să-l judece în stil nietzschean pentru că ne-a făcut niște viermi într-o lume strâmbă, care are la baza ei doar Răul (Demonism). Dacul eminescian este un vultur care se sfâșie pe sine, el îl îndeamnă pe Dumnezeu la blesteme, imploră de la Demiurgos o pedeapsă supremă, o moarte zalmoxiană.

Răpan nu merge până acolo, râpa lui de pe culmile agreste este ocrotitoare ca peștera zalmoxiană.

El psalmodiază în stilul poeților antici, al lui Virgil și Horațiu, dar mai ales aduce aminte de sonetele lui Shakespeare via Vasile Voiculescu.

E original în limitele acestor izvoare.

Dar trebuie să spun că până la urmă orice formă literară este bună, literatura este în fond o convenție, dacă un poet adevărat se simte bine în ea. Deasupra formelor nu este decât Iisus Hristos, care a găsit în parabolă cea mai perfectă formă prin care să-și comunice învățătura. Iar versul alb nu l-au inventat modernii. El se află în Psalmii lui David și în Cântarea cântărilor. De fapt, aceste scrieri sunt pline de mister, izvoare ale tuturor genurilor literare. De pildă, Psalmul 119 este un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de octete, strofe de câte 8 versuri (anunțând octavele). Însă în ele sufletul este însetat de altceva. Psalmii au fost mai târziu versificați, dar inițial ei se cântau acompaniați de instrumentul nabla (asemănător cu harfa).

Orice mare creație, indiferent de formă, trăiește prin viziune. Lipsiți de viziune, mulți avangardiști au deraiat, au dat în formele fără fond, au pus cuvinte în pălărie și au făcut „versuri”. Tocmai de aceea, proza secolului 20 a bătut poezia. Ulysses al lui James Joyce, de pildă, este un amplu poem în proză. Ce este dadaismul față de un asemenea monument care trăiește prin rima interioară? Sau față de Terținele lui Theodor Răpan?

În volumul meu, anunțat la începutul acestor rânduri, am să continui analiza operei acestui poet unic.

Grid Modorcea

Susțineți NapocaNews.ro

Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.

Puteți face o donație prin transfer bancar:

Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300


👉 Preferi să donezi rapid online?

Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal: