Bătălia de la Podul Înalt (10 ianuarie 1475), între Imperiul Otoman şi Moldova, cea mai importantă victorie a domnului Ştefan cel Mare (1457 – 1504) împotriva otomanilor.

Evenimentul are loc atât ca urmare a întreruperii plăţii tributului de către Ştefan, în 1473 – tributul era plătit încă din vremea lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457), din 1456 –, cât şi a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara Românească de sub influenţa Porţii, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473 – 1474). În acelaşi timp, otomanii doreau extinderea influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.

Ştefan s-a simţit încurajat în acţiunile sale de constituirea unei coaliţii antiotomane (1472), avându-i ca membri pe şahul statului turcmen din Asia Centrală, Uzun Hassan (1453 – 1478), regele Ungariei, Mathias Corvin (1458 – 1490) şi Veneţia. În aceste condiţii, sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 81) ordonă beylerbey-ului Rumeliei, Süleyman Hadâmbul (Eunucul) să întreprindă o campanie de pedepsire în Moldova.

Spre sfârşitul anului 1474, oastea turcească, alcătuită din trupele din Rumelia (c. 30 000 de oameni), trupe de ieniceri şi un contingent din Ţara Românească (c. 17 000), pătrunde în Moldova. Sursele moldoveneşti arată că oastea invadatoare număra în total c. 120 000 de oameni, cifră considerată exagerată. La rândul său, Ştefan dispunea de c. 40 000 de luptători, între care se aflau 5 000 de secui, 1 800 de unguri şi 2 000 de poloni.

Domnul moldovean îşi aşteaptă adversarul la sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, într-un loc numit Podul Înalt. Valea era mlăştinoasă şi flancată pe ambele laturi de dealuri împădurite, făcând imposibilă o desfăşurare largă a trupelor invadatoare. Ştefan şi-a întărit tabăra cu şanţuri, iar în pădurile de pe flancuri a plasat artileria. Lupta s-a dat în dimineaţa de 10 ianuarie 1475, în condiţii de ceaţă. Un detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă. La momentul potrivit, Ştefan a atacat cu cavaleria, în flancul drept al inamicului, stârnind panică şi învălmăşeală. Valea strâmtă a Bârladului nu a permis otomanilor să se desfăşoare, iar atacul pedestrimii, în flancul stâng al otomanilor, a decis soarta bătăliei. O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (c. 40 000, după unele surse), fiind capturate 100 de steaguri şi toată artileria. Resturile au fost urmărite timp de trei zile, lăsând alte victime.

Cronicarul polon Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”.

Revenit la Suceava, Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini, arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna, totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o asemenea înfrângere.

Cheia victoriei, una dintre cele mai importante ale oştilor medievale româneşti contra otomanilor a reprezentat-o dincolo de calităţile războinice ale moldovenilor, şiretenia şi tactica aleasă de voievodul moldovean. Potrivit cronicarului turc Ibn Kemal, Ştefan cel Mare a atras armata otomană în mlaştină, turcii fiind întâmpinaţi cu salve de tun şi zgomote de bucium, de pe dealuri. Ştefan cel Mare pune în faţa oastei otomane câteva contingenete, la vedere, iar turcii încurajaţi şi convinşi că în faţa lor se află oastea moldoveană se reped în mlaştină. „Toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători”, scria Jan Dlugosz. Armata otomană a fost atrasă într-o cursă din care puţini au mai ieşit.

Replica a constat într-o nouă campanie, în 1476, soldată cu înfrângerea lui Ştefan la Războieni.

NapocaNews