18 februarie: 71 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”

Pe 18 februarie 1952, la Târgu Ocna, murea Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”; este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, luptând pentru apărarea credinței ortodoxe şi a neamului românesc, informează Rador.

Iată o biografie a lui Valeriu Gafencu, în conformitate cu siteul piteștiprison.org:

Valeriu Gafencu s-a născut în Basarabia, în judeţul Bălţi. Tatăl său, deputat în Adunarea Reprezentativă, care a votat Unirea cu România în 1918, a fost deportat în 1940 în Siberia, unde a şi murit.

Valeriu Gafencu a fost arestat în 1941, la doar 20 de ani, pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Fusese îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce din Iaşi, împreună cu care organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941).

După proces ajunge la închisoarea Aiud, unde va sta până în 1948. Acolo se va alătura grupului „Misticilor”, format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim sau Ioan Ianolide. Alături de ei, în aceşti ani va studia îndeaproape Scripturile, Filocalia şi Patericul.

Mi-e dor de casă şi de libertate. (…) Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte.” -Penitenciarul Aiud, august 1942

„În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin […] In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort.” – Penitenciarul Aiud, 14 octombrie 1942.

„Mi-nchipui uneori, că într-o viaţă obişnuită, normală, n-aş fi putut ajunge niciodată la o asemenea revoluţie spirituală.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 1 noiembrie 1942

„Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946 – sursa

În 1948, Valeriu Gafencu este transferat, alături de alţi studenţi, la penitenciarul din Piteşti, unde rămâne până la sfârşitul lui decembrie 1949, fără a trece însă prin „reeducare”.

Traian Popescu îşi aminteşte despre perioada petrecută de Gafencu la închisoarea Piteşti, când acesta era deja grav bolnav de TBC:

„Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice.”

Suferind, a fost transferat la Văcăreşti, iar apoi s-a decis trimiterea lui la Penitenciarul Sanatoriu de la Târgu Ocna, unde a şi ajuns în februarie 1950.

Spre deosebire de regimul de exterminare din Piteşti, condiţiile de viaţă de la Târgu Ocna au fost mai blânde la început, iar asistenţa medicală, deşi precară, era asigurată de un medic „cu suflet mare”, Margareta Danielescu, ajutată de deţinuţi medici sau studenţi la Medicină, care îi vegheau pe aceia mai grav bolnavi dintre ei.

În mai 1950, grupul „reeducaţilor” soseşte la Târgu Ocna, cu instrucţiuni de a acţiona după tiparul de la Piteşti. Atmosfera creată în jurul lui Valeriu Gafencu joacă însă un rol hotărâtor în oprirea „demascărilor”, deţinuţii revoltându-se în mai 1951, când se încearcă începerea bătăilor.

Fiind pe moarte, Valeriu Gafencu va sta în camera 4 a închisorii de la Târgu Ocna, alături de alţi deţinuţi aflaţi în fază terminală.

„Era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat.” -Aurelian Guţă.

„În ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat la marginea patului, iar capul îi cădea în piept. […] Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. […] Rugăciunea lui continua şi în somn şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur.”- Ioan Ianolide

Valeriu Gafencu a primit la un moment dat streptomicină, medicamentul care i-ar fi putut salva viaţa. S-ar părea însă că el ar fi cedat-o pastorului protestant Richard Wurmbrand pentru ca acesta, odată ieşit din puşcărie, să aducă la cunoştinţa celor din Occident tratamentul inuman la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, ceea ce Wurmbrand a şi făcut. Martorii povestesc că Valeriu Gafencu ar fi ştiut dinainte data morţii sale, rugând cu două săptămâni înainte un prieten apropiat, pe Nicolae Itul, să se îngrijească de cele necesare înmormântării şi să facă rost de o cruciuliţă pe care să i-o pună în gură pentru ca, în viitor, dacă va fi descoperit trupul său, să poată fi identificat.

Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veşnice.

„Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. […] Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit. ”au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu, aşa cum şi le aminteşte prietenul său Ioan Ianolide.

Valeriu Gafencu, a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ioan Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină. (Memoria Bisericii – Adrian Nicolae Petcu)

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.