Distribuie articolul

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Mesajul biblic și mai ales cel neotestamentar, transmis de Domnul nostru Iisus Hristos este plin de sensuri și profunzimi aparte. Este nevoie de citești și să te rogi ca să înțelegi aceste mesaje care, chiar dacă par simple relatări, au totdeauna multe valențe ce te copleșesc și te introduc într-o lume a teo-simbolului revelat. Încerc să iau pe rând aceste gânduri neotestamentare din pericopa evanghelică a acestei duminici și să le coroborez cu atmosfera de acum, așa încât să simțim că mesajul este pentru noi. Este vorba despre întâlnirea lui Hristos cu orbul din naștere și vindecarea lui. Este una dintre cele mai sugestive pericope în care vedem atât minunea lui Hristos, cât și forța misionară a orbului vindecat.

Expresia „trecând Iisus, a văzut un orb din naștere” ne prezintă atât misionarismul celor trei ani și jumătate, cât și dinamismul lui Dumnezeu, care „nu stă”, ci lucrează, se mișcă. Depinde de noi dacă simțim „mișca­rea” Lui sau nu. Dumnezeu trece de multe ori prin sau pe lângă viața noastră, dar nu știu de câte ori Îi sesizăm trecerea sau pre­zența Lui. Am impresia că am devenit atât de insensibili, încât doar materia ne mai sensibilizează, dar și asta doar prin sclipirea ei efemeră și nu prin sensul ei transcendent. Căci și materia sau lumea este o teofanie pentru omul care vrea să vadă dincolo de ea sau prin ea și să perceapă lumea lui Dumnezeu în totalitatea ei.

Coincidenţă sau căutarea lui Dumnezeu?

Întâlnirea lui Dumnezeu cu orbul din naștere pune de asemenea întrebarea: Oare era o coincidență sau o căutare a lui Dumnezeu? Așa, din întâmplare, Hristos întâlnește în trecerea Lui pe acel orb din naștere? Oare putem spune că Dumnezeu se întâlnește cu noi „din întâmplare”? Este oare întâmplare la Dumnezeu prezența noastră? Nu cred. Pentru noi poate că am crede că este o întâmplare, dar nu și pentru El. Dimpotrivă, simt că Dumnezeu ne caută și o face prin orice mijloc: uneori prin suferință, alteori prin momentele de bucurie pe care ni le oferă. Din păcate, nu știu cât de receptivi suntem noi la căutarea Lui. Cred că de foarte multe ori ne place să nu fim căutați de El. Expresia „Ce ai cu noi, Iisuse?”, din strigătul demonilor gadareni, o utilizăm și noi. De multe ori simțim că prezența lui Dumnezeu ne deranjează. Mai concret, am dori ceva de genul: „Lasă că venim noi la Tine, când avem nevoie, … de Paști sau Crăciun sau dacă avem vreun eveniment în familie sau vreun necaz”. În rest, nu vrem să fim deranjați de pre­zența Lui, căci atunci totul devine o presiune pe conștiința noastră.

„Cine a păcătuit? El sau părinții lui?” are de asemenea o conotație foarte actuală. Chiar dacă atunci nu se știa de moș­tenirea genetică sau de structura ADN-ului, totuși se vorbea despre „păcatul până la al șaptelea neam”, adică gena denaturată care avea nevoie de șapte gene­rații ca să iasă din structura ei malefică. Iar știin­ța, care „bate la ușile cre­dinței” (cum spunea părintele profesor Dumitru Popescu), confirmă acest lucru: abia după al șap­te­lea neam o genă dispare din structura umană. Însă oamenii uitau că în fața lui Dumnezeu genele sunt tot cre­ații, iar creația devine „minune”. Expresia „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” are o profunzime aparte și parcă am dori să ne identificăm cu această stare. Eu cred că în fiecare din noi „se arată lucrările lui Dumnezeu”, însă din păcate nu mai avem ochi să le vedem. Cu alte cuvinte, suntem toți ființe teofanice, doar că nu reușim să găsim pe acel „theos” din noi și considerăm că suntem doar „anthropos” sau „humus”.

Expresia „trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” nu și-o spune Lui, ci nouă, deoarece pentru Dumnezeu nu există noapte, ci o permanentă „zi”, un permanent „azi” și „acum”. Noi avem nevoie de această conștientizare: trecerea zilei și venirea nopții, ca mod de deșteptare din starea de lenevire și confort. Creștinul profunzimilor este dinamic și lucrează cât este ziua sau viața lui de lungă. Este lucrul spiritual pe care îl are de împlinit și care nu se sfârșește nici măcar în veșnicia lui.

Ascultarea de Dumnezeu

Orbul din naștere primește toată spusa lui Hristos ca pe o poruncă: „Du-te și te spală în scăldătoarea Siloamului”. Nu era mare lucru pentru el, căci era obișnuit cu mersul pe jos dintr-o parte în alta a Ierusalimului, primind milă de la oameni. Dar aici apare ascultarea de Dumnezeu. Dumnezeu nu cere mare lucru: mergi și te spală un pic mai departe de aici. Dumnezeu nu cere lucruri deloc grele: mergi și te roagă și stai cu Mine de vorbă în taina rugăciunii, … mergi câteva sute de metri până la biserică și Eu te aștept în Sfânta Liturghie și în Sfântul Potir. Pentru trup facem eforturi mult mai mari și mai anevoioase. Exemplele le cunoaștem cu toți. Dar pentru suflet nu facem, căci apar comoditatea și necredința.

Orbul devine nu doar omul vindecat, ci omul pentru care vindecarea înseamnă întâlnirea cu Dumnezeu, iar din această întâlnire el devine apoi mărturisitorul Lui. Primele două etape le trăim de multe ori, adică ne vindecăm și simțim degetul lui Dumnezeu în viața noastră. Mai greu este cu starea de apostolat sau de mărturisitor al lui Hristos în această lume. Și aici apar fie jena, fie comoditatea sau chiar necredința. Orbul din naștere devine un apostol. Teologia lui nu este sofisticată, nu se compară cu „înțelepciunea” rabinică pregătită îndelung prin studierea Talmudului. Nu, el vorbește simplu: „Un singur lucru știu, că am fost orb și acum văd”, cu alte cuvinte L-am simțit pe Dumnezeu în ochii mei bolnavi.

Dumnezeu nu vrea neapărat sofisticării în trăirea noastră și nu are nevoie de savantlâcuri teologice, ci doar să simți pre­zența Lui, apoi să spui și altora „vino și vezi”, căci „L-am găsit pe Domnul”. Este nevoie de acest apostolat al laicilor și al sacer­doților mai mult ca oricând, căci propaganda media a neo­mar­xiștilor autointitulați „progre­siști” este atât de acerbă. Crești­nismul este asemeni aluatului: nu face revoluții și fermentează din aproape în aproape. Lumea lui Hristos nu țipă, nu face zgomot mediatic, ci are o tăcere lucrătoare, care are ca model expresia „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să Îl preamărească pe Dumnezeu”. Avem nevoie de o misiune prin cuvânt și față. De multe ori le spun oamenilor: „Să aveți fața plină de cer!” – căci prin această față putem recupera chipul nostru de persoană. Trăim prea încruntați și parcă nu ne mai vedem unii pe alții. Oamenii, deși „socializează”, nu se mai privesc în față și ca atare nu mai văd lumina din ochii celuilalt. Am devenit niște biete animale aplecate spre pământ, în loc să rămânem „fețe către cer”, în dialog cu Dumnezeu și cu lumea. Dumnezeu are nevoie de fețele noastre în rugăciune, în dialog sau în șoaptă cu El. Omul nu poate trăi monologal într-o societate fără chip, deoarece a fost creat ca „prosopon” – persoană, ca față spre cer și nu ca monadă închisă și ruptă, fals numită „individ”.

Să sesizăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră

Suntem niște orbi, de multe ori mai orbi decât orbul din naștere, căci dacă acela nu vedea trupește, în schimb simțea sufle­tește. La noi, din păcate, orbirea este deplină: trupește ne vedem doar pe noi și poftele noastre, iar sufletește suntem complet orbi, căci nu mai sesizăm prezența teofanică a lui Dumnezeu în viața noastră și a celor de lângă noi. Este nevoie de o reîntoarcere a feței spre cer, în căutarea Lui. Iar aceasta se face doar privind potirul și trăind Liturghia, prin care ne revine dialogul ca rugăciune și stare harică. Biserica are nevoie de oameni plini de lumină, ca să lumineze lumea cu lumina lui Hristos. Fără această lumină vom orbecăi pe mai departe în întunericul materiei, care oricât de sclipicios se dorește a fi, tot nu luminează ființial omul, ci îl coboară tot mai adânc în bezna iluziei. Doar Hristos este lumina lumii, iar noi primim de la El această lumină pe care apoi o răspândim peste tot pe unde se trăiește creștinește.

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan – 21 Mai 2023