Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiți la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

Pericopa evanghelică rânduită în penultima duminică dinaintea Nașterii Domnului se desfășoară pe două planuri: unul istoric, care se referă la poporul ales, și altul eshatologic, care ni se adresează nouă, celor de azi și generațiilor care vor urma până la sfârșitul veacurilor. Sfinții Părinți arată că Cel ce pregătește Cina este Însuși Dumnezeu, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască, iar momentul de mare bucurie care se exprimă sub forma unei cine sau a unui ospăț este chiar Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la care omul este chemat să participe.

Dar iată că omul declină invitația invocând pretexte care rezumă lucrurile considerate prioritare în această viață: proprietatea, profesia și familia. Fără îndoială, aceste lucruri nu reprezintă o piedică în calea chemării divine decât atunci când sunt transformate în idoli și când omul nu le așază la locul cuvenit în relația cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că stăpânul s-a mâniat, exprimându-și dezamăgirea în cuvinte care răsună înfricoșător: „Niciodată nu vor mânca din cina Mea”. Finalul pildei este unul neașteptat în măsura în care cei care ajung să guste din Cina Domnului sunt niște oameni aflați în stare de vulnerabilitate și marginalizare din cauza sărăciei, neputinței sau bolilor.

Noi ne putem regăsi deopotrivă și între cei invitați, și între cei încropiți pentru Cină. Și este important să remarcăm că aceia care au fost chemați au avut deplina libertate să onoreze sau nu invitația, nefiind constrânși în nici un fel, iar cei adunați în grabă au fost siliți să intre. Fiecare din noi am intrat în viața creștină prin Botez, Mirungere și Sfânta Împărtașanie și în acest fel am fost înscriși pe lista invitaților la Cina Domnului sau la Ospățul Nunții de la bun început. Nu toți însă ajungem să creștem în credință și să atingem împlinirea spirituală la care ne cheamă Dumnezeu. Majoritatea ne împu­ținăm sufletește, știrbim din frumusețile ființei noastre, ne rănim prin păcate și ajungem la Cina Domnului doar când ne ­încearcă necazurile și ne încovoaie suferințele, iar atunci Bunul Samarinean ne adună de pe drumurile rătăcirilor noastre și ne încredințează Bisericii.

Prin urmare, pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbește despre viața noastră, despre relația noastră cu Dumnezeu și despre modul în care răspundem chemării Lui sau ne sustragem acestei chemări, invocând pretexte frivole. Ne îndeamnă să fim cu luare-aminte că nimeni și nimic din această lume nu ar trebui să ne țină departe de participarea la Sfânta Liturghie șiÎmpărtășirea cu Sfintele Taine, care sunt în același timp participare și pregustare a Cinei în Împărăția lui Dumnezeu, împărtășire „mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”.

Cu o deschidere spre anul 2024, care a fost proclamat de Sfântul Sinod ca Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și Anul comemorativ al Sfinților Tămăduitori Fără de Arginți, Pilda despre cei chemați la Cina Domnului ar trebui să ne facă să conștientizăm că în proximitatea noastră se află o ­categorie specială de săraci, ne­putincioși, orbi sau șchiopi, și anume persoanele cu dizabilități. Este o temă provocatoare pe care teologii o evită, preoții uneori o ignoră, iar comunitățile de cre­dincioși, lipsite de îndrumare pastorală suficientă, se acomodează cu greu sau deloc situațiilor concrete cu care se confruntă. De aceea, este nevoie să lărgim și să înnoim reflecția noastră teologică și pastoral-misionară referitoare la prezența acestor persoane în Biserică.

Într-o carte intitulată sugestiv „Unexpected Guests at God’s Banquet. Welcoming People with Disabilities into the Church” (Oaspeți neașteptați la masa Domnului. A primi persoanele cu dizabilități în Biserică), autorul Brett Webb-Mitchell argumentează faptul că Biserica ar trebui să fie un spațiu al ospitalității care să-i accepte necondiționat pe cei cu care Mântuitorul Iisus Hristos S-a identificat în timpul activității Lui pământești, cu care a empatizat și pe care i-a vindecat. Adesea însă, comunitățile de credincioși pendulează între două nefericite atitudini: fie marginalizează persoanele care deranjează slujbele, fie le acordă o atenție exagerată, mai ales în preajma marilor sărbători, când se promovează o formă de filantropie unilaterală (eu ofer – celălalt primește mecanic), dar care nu implică o relație bazată pe iubire.

Iubirea sinceră și dezinteresată pe care o arătăm unei persoane cu dizabilități trebuie să reflecte iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Orice persoană este demnă de a fi iubită pentru simplul motiv că Dumnezeu o iubește mai întâi. Iubirea creează relație, iar relația duce la comuniune. În Biserică, fiecare din noi formăm Trupul lui Hristos, depindem unii de alții și cu toții depindem de Dumnezeu, astfel încât trebuie să fim conștienți că fiecare ne putem afla, într-un anumit moment al vieții, într-o situație de vulnerabilitate. De aceea este important să dăm întâietate persoanei și nu diza­bilității sau neputinței din cauza căreia anumite coduri de comportament sunt încălcate: unele persoane sunt hiperkinetice, altele nu pot înțelege regulile legate de tăcere, în timp ce altele se ­exprimă exuberant în cele mai nepotrivite momente, mai ales copiii. O anchetă socială realizată recent în Statele Unite ale ­Americii arată că 46% din familiile care au copii cu tulburări de spectru autist nu frecventează Biserica doar de teamă că manifestările acestora ar putea deranja comunitatea în timpul rugăciunii sau al predicii.

Or, Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos îi cheamă la Cină și pe cei care, din punctul nostru de vedere, au comportamente indezirabile datorate dizabilității, nu respectă strict codul vestimentar sau regulile de curățenie corporală, arătându-ne prin aceasta că o persoană în stare de vulnerabilitate nu este mai puțin chipul lui Dumnezeu și nu este exclusă de la planul de mântuire. De fapt, în pilda rostită de Domnul Hristos asistăm la o inversare de roluri: cei care sunt chemați rămân afară, deoarece se exclud singuri, iar cei care sunt la marginea societății ajung să stea la masă și fără să fie considerați excluși de la Cina Domnului. Este o invitație pentru un mod profund de a înțelege condiția umană în suferință și vulnerabilitate și faptul că chipul lui Dumnezeu în om nu poate fi deformat decât de păcat, singurul care ne ține departe de Împărăția lui Dumnezeu.

Dizabilitatea este o realitate inerentă în această lume creată, iar creștinii sunt invitați să se raporteze la ea à la manière de Dieu, cu răbdare și cu dragoste. Acest lucru nu se poate realiza decât într-o comunitate a cărei trăire spirituală este suficient de profundă și autentică astfel încât să nu se teamă de diferențe și să-și asume conștient faptul că ea nu ar putea fi completă fără prezența celor care sunt altfel din cauza neputinței, dar care sunt și ei membri ai Trupului lui Hristos. Persoanele cu dizabilități au o sensibilitate excesivă datorită căreia percep amplificat starea sufletească și atitudinea celor din jur și se comportă ca atare fie accentuând comportamentele specifice dizabilității lor, fie atenuând aceste comportamente. Ei devin practic oglinda stării duhovnicești a comunității în mijlocul căreia se află. De aceea, prezența lor reprezintă deopotrivă provocare și șansă de transformare pentru acea comunitate. Împărăția lui Dumnezeu se întrupează acolo unde fiecărei persoane i se recunoaște demnitatea sa fundamentală de chip al lui Dumnezeu cu posibilitatea asemănării.

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureșan – 17 Decembrie 2023