O evocare impresionantă a unuia din liderii Ligii Studenților, participant activ la protestul din Piața Universității (apr-iun 1990), militant anticomunist și fiu duhovnicesc al vrednicului de pomenire părintelui nostru, mărturisitor în temnițele comuniste, Constantin Voicescu. E vorba de Florin Popescu, el dezvelind din uitare o vreme în care România nu se desprindere real din comunism și nici de sub cizma Moscovei, când religia încă nu avea acces în scoli, iar inițiativele foștilor deținuți politici încă erau dezavuate de autoritățile statale și bisericești.

Florin Popescu (Facebook):
„Cum l-am cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Teodosie.

Acum trei decenii. În vara lui 1994, în vacanţa dintre anii IV şi V, am rămas o bună perioadă de timp în căminul meu studenţesc „Tranzit”, care era situat la câteva minute de biserica Sapienţei, fiind implicat în mai multe activităţi pe lângă Părintele Constantin Voicescu sau venind duminica aici după câte o săptămână de şantier la bisericuţa de la Închisoarea Mislea.
Neobositul nostru Părinte a avut atunci iniţiativa să facem ceva pentru ca începutul anului şcolar să fie aşa cum trebuie, adică cu slujbă religioasă în toate şcolile din Bucureşti. Eram în perioada grea din punct de vedere spiritual de sub domnia iliesciană şi fesenistă. Nici vorbă de religie în şcoală. Concepţia generală ateistă trona încă în Ministerul Învăţământului din inerţie ca înainte de 1989, abia dacă se puneau icoane în şcoli, iar Mama Sica era un profesor benevol de religie la Şcoala „Elena Văcărescu”, unicat în România. Abia în următorii ani, după alte strădanii, avea să se introducă religia în şcoală.

Părintele Voicescu a convocat deci o şedinţă cu colegii de temniţă din Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic şi cu tineri din Liga Studenţilor. O încercare de iniţiativă a Ligii de a cere oficial Ministerului slujba la început de an şcolar ar fi fost sigur ignorată. La fel de ignorată ar fi fost cererea către Patriarhie, care nu era deschisă dialogului cu aceşti tineri revoltaţi din Piaţa Universităţii sau cu bătrânii ieşiţi din puşcării cine ştie din ce motive… Aşa era perioada aceea, în care cu teamă se puteau rosti în vreo biserică la predică sau la vreun curs la Facultatea de Teologie, nume precum Valeriu Gafencu sau Gheorghe Calciu. Părintele Voicescu, fiind desigur o excepţie, era conştient de şansele vreunei iniţiative pe cale oficială. Mai mult, el avea acea nemulţumire publică asupra compromisurilor făcute în perioada comunistă de către ierarhie şi nu îl pomenea la slujbe pe Preafericitul Teoctist, dar avea faţă de ierarhul său o atitudine plină de francheţe şi chiar de dragoste. Era un aşa zis nepomenitor autentic, nu în genul sectar al celor care astăzi îşi spun nepomenitori.

Soluţia Părintelui a fost deci să cerem ajutorul unui ierarh mai tânăr, adică Episcopului Vicar Teodosie Snagoveanu. Urma să se meargă în audienţă la el, să i se explice intenţia noastră şi situaţia de pe teren, în care foarte puţini directori de şcoli aveau iniţiativa de a chema preotul pentru slujba de început de an şcolar, aşa încât iniţiativa trebuia să vină reciproc, din partea preoţilor din parohiile bucureştene. S-a editat deci o scrisoare adresată preoţilor, semnată de către AFDPR şi Liga Studenţilor şi urma să se ceară lista tuturor parohiilor din Bucureşti, pentru ca scrisoarea să fie trimisă prin poştă. Lista cu adresele parohiilor trebuia să o cerem Preasfinţitului Teodosie.

Zis şi făcut, dar cine să meargă în audienţă? Preşedintele Ligii de atunci, Alexandru Sfîrîială, nu era în Bucureşti, Antonie Popescu avea multe altele pe cap, până la urmă sorţii au căzut pe mine. Şi ajung astfel dis de dimineaţă într-o zi de august pe Dealul Patriarhiei, către Strada 11 iunie, să intru în audienţă la Preasfinţitul Teodosie. Am ajuns pe la ora 9 în anticameră şi în naivitatea mea mi-am manifestat intenţia de a trece mai departe. Aici a început cea mai mare problemă. Părintele secretar a început un adevărat interogatoriu că ce vreau şi ce intenţii am. Când a auzit că sunt de la Liga Studenţilor, mai că era să mă dea afară pe uşă. Apoi cererea de a primi adresele parohiilor i s-a părut un tupeu maxim. Că ce nevoie avem noi? Spunându-i până la urmă scopul de a îi îndruma pe preoţi către şcolile arondate pentru slujba de pe 15 septembrie, situaţia a devenit şi mai gravă. Că cine ne credem noi şi a cui binecuvântare avem. I-am spus că a duhovnicului, m-a întrebat cine este, dar nu am vrut să răspund, gândind că e în stare să îi facă probleme Părintelui Voicescu. Până la urmă, când ancheta era în toi, a venit şi salvarea. Uşa care ne despărţea de cabinetul episcopului s-a deschis şi a apărut Preasfinţitul Teodosie în carne şi oase. Peroraţia a continuat, am fost blamat că ce mai vrea şi ăsta de la Liga Studenţilor, dar Părintele m-a luat înăuntru şi s-a calmat atmosfera. Am purtat timp de câteva minute discuţia în mod normal, a înţeles iniţiativa noastră şi a rămas să vină cineva după lista cu adresele. Cam asta a fost.

A doua oară l-am întâlnit tot în toamna lui 1994, pe data de 12 noiembrie, la sfinţirea Paraclisului Naşterea Maicii Domnului de la fosta Închisoare de femei Mislea, amenajat de către doamnele trecute prin crunta temniţă din perioada comunistă. Mi-am dat seama că sfinţirea acestui paraclis a fost o mare problemă pentru oficialităţile de atunci. Era prima biserică dedicată martirilor din temniţele comuniste şi asta nu convenea în niciun caz. Participasem la lucrările de pe şantier, alături de seniori şi de doamne şi ştiam că sfinţirea trebuia să fie chiar de ziua hramului, pe 8 septembrie, dar s-a anulat. Apoi s-a spus că va fi sfinţirea pe 21 noiembrie, dar în mare grabă s-a devansat ziua pentru 12 noiembrie, la prima oră a dimineţii. Cu toate astea bătrânii de la AFDPR s-au mobilizat, au fost două autocare pline cu deţinuţi politici, în care am încăput şi noi cei mai tineri, în afară de autoturismele personale care au venit.

Ce ierarh avea să îşi asume curajul de a sfinţi prima biserică a „banditelor legionare”? Nimeni altul decât Părintele Teodosie. Părintele Voicescu avea o bucurie imensă. Nu pot să uit atitudinea de dragoste şi de condescendenţă cu care l-a petrecut la finalul slujbei, de la care a trebuit să plece în mare grabă. Exact ca pe Regele Mihai cu doi ani mai înainte. Nu ştiu din ce moment al vieţii sale a căpătat Vlădica marea dragoste pentru cei trecuţi prin suferinţă, dar ştiu că acei aproape două sute de foşti deţinuţi politici care au participat la sfinţirea bisericuţei de la Mislea au căpătat dragoste pentru el, datorită asumării şi curajului său de a le sfinţi prima biserică. Printre ei au fost Aspazia Oţel Petrescu, Virgil Maxim, Tache Rodas, Lucia Popşor, Mircea Nicolau, Anastasia Sica Popescu, Mircea Dumitrescu, Georgeta şi Dan Gheorghiu, Constanţa şi Mircea Moţei, Victoria Holtean, Elena Ionescu şi mulţi, mulţi alţii, toţi trecuţi la Domnul şi rugători în faţa lui Dumnezeu pentru vrednicul nostru Vlădică.

Florin Popescu (Facebook)

P.S. Prima fotografie este făcută la acea oră matinală când s-s târnosit biserica, iar a doua la parastas, unde după Părintele Voicescu apar în continuare Eugen Şahan, Aspazia Oţel Petrescu, Tache Funda şi Virgil Maxim.”