Elogiul crimei prin prisma imanenței tragicului din literatura populară – o eroare morală și estetică

Mitul Meșterului Manole, din balada cu același nume, este văzut ca elogiu adus jertfei de sine; „Miorița” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conștientă a limitei; balada „Toma Alimoș”, unde crima este justificată prin obținerea dreptății în afara legii, inclusiv a celei creștine; la fel și „Cântecul lui Vălean”, unde o femeie îl ademenește cu bucate otrăvite pe un fecior chipeș, dar desfrânat și lipsit de scrupule, care moare ascultând mustrările materne — toate acestea reprezintă o eroare perpetuată de-a lungul istoriei literaturii române.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câțiva, toți au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experiență individuală sau colectivă la limita dobândirii conștiinței „de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Roșca), în condițiile în care „tragedia este experiență tragică conștientizată într-o formă artistică” (Gabriel Liiceanu).

Toți acești exegeți și cercetători ai gândirii mitice eludează însă, conștient sau inconștient, faptul că nicio acțiune nu justifică crima, nici măcar în folclor. Aceasta fiind „oglinda” mentalității unei comunități, greșeala comunității nu echivalează cu dreptatea.

Pornind de la evidența că până și în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere poate însemna obținerea dreptății — „Cu mortul, decât viul, judecată a avea mai lesne” (I. A. Zanne, Proverbele românilor) — consider că, în mentalul popular, crima își găsește justificare în forme mitizate, ca rezultat al unei lungi experiențe de viață și nedreptate. Însă a face din aceasta o temă general acceptată de studiu în școli și facultăți înseamnă a mitiza un fapt real.

După ce zilnic vedem la posturile de televiziune 4-5 crime (atingându-se anual cifra de o mie), majoritatea în mediul rural – leagăn al creației populare – se naște întrebarea: la ce bun să mitizăm crima lui Manole?

„Și ea, vai de ea, abia mai putea, abia mai sufla, dar tot se ruga și tot mai zicea:
Manole, Manole, Meștere Manole,
Zidul rău mă strânge, țâțișoara-mi curge, copilașu-mi plânge.”

(fragment din balada Meșterul Manole)

Să faci două crime este inaccesibil unui om cu discernământ. Dacă Manole dorea nemurirea prin „zidirea sa”, trebuia să găsească o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil din punct de vedere moral și creștinesc dacă are la bază crima.

Interpretarea baladelor analizate din perspectivă morală și creștină, prin „Creatorul care apare ca o ființă ce-și forțează limitele naturale, limitele omenescului”, tinde, cum spunea Horia Bădescu, „la condiția divină”, dar aceasta este o iluzie. Așa cum afirma Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce dorește, cu excepția a ceea ce însăși substanța Sa îl determină să vrea. Pe când omul nu poate atinge „condiția divină” și nu are voie să ia viața altui om, chiar dacă se crede creator.

Natura și istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau ale evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului și influențează viața în mod pozitiv sau negativ. Între aceste evenimente extreme se află viața. Acțiunile din baladele „Meșterul Manole”, „Miorița”, „Toma Alimoș” și „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, întrucât încalcă morala creștină: „Să nu ucizi” și „Viața este dată de la Dumnezeu și numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine își curmă viața sa sau se atinge de viața altuia lovește întru dreptatea lui Dumnezeu” (Sfânta Scriptură).

Adepții mitizării încurajează, indirect, încălcarea moralei creștine. Metaforizarea realității până la mitizare a contribuit la minoritizarea spațiului rural, ducând astfel la încremenirea în arhaic și la educarea mentalității eschivării și neacceptării adevărului, oricât de crud ar fi.

„Veșnicia s-a născut la sat”, expresia blagiană, nu este o afirmație pozitivă, ci o constatare tristă a unei realități rurale, valabilă și astăzi. Dacă, după cum titrau ziarele, „se mai trăiește astăzi în Evul Mediu”, este și vina promovării acestei mentalități.

Se știe că limbajul nu constituie realul, ci doar îl dezvăluie. Crima din „Cântecul lui Vălean”, din punct de vedere stilistic, este o „bijuterie”:

„Hai, Vălene, până-n casă
Că-s bucatele pe masă,
Tot găini și cu pui fripți,
Din afară-s zugrăviți,
Pe dinăuntru otrăviți.
O-mbucat odată gras,
Abia sufletul și-a tras.
O-mbucat de două ori,
Și-a oftat de nouă ori.”

(Balade populare românești, București, 1964)

Dar, cum spuneam, crima nu se justifică.

Unii ar putea afirma că lumea a apărut înaintea realului, căci realul a fost perceput ulterior de gândirea omului și că pătrunderea lui Dumnezeu în lume s-a făcut prin om, când acesta a reușit să-și exprime gândul prin cuvânt. Astfel, omul este părtaș la desăvârșirea lumii. Dar dacă crima, ca parte a acestei „desăvârșiri”, poate fi exprimată prin cuvânt, inclusiv prin balade, trebuie să ne întrebăm: justifică aceasta mitizarea?

Poporul român este creștin. Mitizarea crimei în baladele populare de către exegeți nu este, oare, o formă de a justifica și masca crima? În acest context, există o experiență umană a adevărului. Deși adevărul este absolut și transcendental, el se manifestă în pluralitatea experiențelor umane. Astfel, fiecare își identifică adevărul propriu cu adevărul absolut, ceea ce duce la eroarea adevărului, trăită ca eveniment de viață.

Totuși, există pericolul de a cădea în extrema cealaltă, a unui adevăr produs exclusiv de rațiune — un adevăr care ar fi același pentru toți, dar care n-ar fi trăit de nimeni. Această contradicție ne conduce către alta, mai profundă: între constatarea lucidă și sentimentul tragic, persistent dincolo de negațiile inteligenței, al necesității unor valori absolute, recunoscute ca inaccesibile omului. (Pentru Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Familia, seria III, anul I, nr. 5/6, 1994, p. 94-101).

Spiritul baladelor comentate se apropie mai mult de sufletul tragic euripidian, așa cum îl interpreta Nietzsche: în concepția lui Euripide, efectul tragediei nu derivă din incertitudinea epică, ci din scenele grandioase, pline de lirism retoric, în care pasiunea și dialectica eroului se desfășoară ca o revărsare de ape.

Dacă Blaga numea „Miorița” „imn cu pervaz de baladă”, sugerând o disociere necesară de specii și genuri, „Meșterul Manole” este o doină tragică despre dorința de veșnicie în celebritate, strecurată pe ușa întredeschisă a unui lăcaș de cult.

În acest context, mă simt chinuit de antinomia existenței, precum în opera lui Nechifor Crainic: „Ca trup material și muritor, înclină către pământ și lucrurile lui, iar, ca spirit nemuritor, înclină către cer și binefacerile lui” (Ion Popescu Brădiceni), dar nu printr-un cer care te respinge dacă ai săvârșit o crimă.

Autorul Nostalgiei paradisului spunea că „stavila morții neînduplecate, prin contrast, nemurirea… Orice mare creație de cultură e însuflețită de avântul transcendenței limitelor terestre”, dar nu prin nimicirea vieții unui om de către altul, indiferent cât de nobilă este ideea în numele căreia se înfăptuiește crima.

Și peste toate, intervine perspectiva istorică: dacă într-o epocă o crimă este acceptată ca necesitate eroică, într-o alta ea poate fi condamnată și înfierată.

 Al.Florin Țene