Ovidiu Genaru- în versurile lui Genaru se remarcă: ironia ca instrument de cunoaștere,

Ovidiu Genaru- în versurile lui Genaru se remarcă: ironia ca instrument de cunoaștere, minimalismul expresiv, maginarul urban-ludic.

Ovidiu Genaru (n. 10 noiembrie 1934, Bacău) este una dintre vocile poetice esențiale ale literaturii române postbelice, un autor polivalent – poet, prozator, eseist, dramaturg, publicist și artist vizual – a cărui existență a fost strâns legată de destinul cultural al orașului Bacău și, simbolic, de figura lui George Bacovia. Crescut în „cartierele democrate” bacoviene, spațiu liminal între periferie și poeticitate, Genaru interiorizează o geografie afectivă ce va deveni matrice a sensibilității sale.

Familia, cu rădăcini țărănești în Bacău și Roman, trăiește, începând cu 1948, traumele vizibile ale represiunii comuniste: arestarea fratelui mai mare, Mircea, și excluderea tatălui din Partidul Muncitoresc Român, evenimente care vor marca ireversibil atât destinul lor, cât și atitudinea scriitorului față de ideologii, putere și libertate individuală. Genaru le evocă adesea ca puncte de ruptură, generatoare de luciditate și neîncredere în structurile politice.

Biografia lui se definește printr-o mobilitate neobișnuită: sportiv de performanță, acrobat la Circul de Stat, profesor, muzeograf, redactor, politician, bibliotecar – o succesiune de identități ce vor alimenta o poetică a diversității experiențiale. Viața sa actuală, trăită în Bacău, în locul fostei case părintești a lui Bacovia, alături de soția sa Cristina, fiicele gemene și nepoți, confirmă continuitatea unei existențe care a rămas „acasă” în orașul natal.

Educația sa – primară și liceală în Bacău, apoi Institutul de Cultură Fizică din București – nu anticipa o carieră literară, dar oferă o structură de disciplină și rigoare regăsibilă în versurile sale „dinamice, clare, cu economie de mijloace”.

Debutul în revista Luceafărul (1962) și apoi în Ateneu, unde va fi redactor între 1966–1974, îl fixează în nucleul literar băcăuan. Îndepărtarea sa din redacție din motive politice e simptomatică pentru epocă și va alimenta un discurs nonconformist, ironic, uneori subversiv.

Perioada 1980–1990 devine emblematică prin activitatea de muzeograf la Casa Memorială „George Bacovia”, experiență care va contribui la geneza unuia dintre volumele sale fundamentale, Patimile după Bacovia.

Post-1989, Genaru experimentează și rolul public – inspector cultural, deputat (1992–1996), consilier municipal – experiențe pe care le va caracteriza ca „păguboase ca scriitor”, pentru că au diminuat timpul dedicat creației.

Opera poetică a lui Ovidiu Genaru constituie nucleul identității sale literare. Debutul cu Un șir de zile (1966) anunță un poet cu un simț acut al cotidianului, capabil să extragă poezie din „insignifiantul viu” (Al. Cistelecan)[2].

Volumul Patimile după Bacovia (1972) reprezintă momentul de cotitură. Este una dintre cele mai importante cărți ale poeziei române din anii ’70, o rescriere modernă, ironică și afectivă a „lecției bacoviene”, într-o combinație de omagiu și distanțare. Edițiile ulterioare (2009; 2017, ediție bilingvă) confirmă valoarea durabilă a volumului.

În versurile lui Genaru se remarcă: ironia ca instrument de cunoaștere, minimalismul expresiv, maginarul urban-ludic, melancolia discretă, autoportretul în mișcare, erotismul subtil, poetica hazardului.

Volume din diverse etape (de la Bucolice, Poeme rapide, Graffiti. Afișe. Insomnii, până la La opt, gaura cheii… și Clepsidra de fum) marchează un autor în continuă reinventare, cu o voce recognoscibilă, dar niciodată repetitivă.

Romanele și proza scurtă (cele mai cunoscute fiind Week-end în oraș, Iluzia cea mare, Sperietoarea, Proces verbal al unei crime) cultivă o scriitură cinematografică, cu dialoguri vii, acțiune alertă și observație psihologică. Ele ancorează în realismul social, dar păstrează reflexele ludice și ironice ale poetului.

Eseurile despre cultură, consum, arhetipuri ale pâinii, sau teatrul său – montat la Bacău, Piatra Neamț, Sibiu, Timișoara – pun în lumină un autor atent la mecanismele societății și la ritualurile existenței moderne. În teatru, Genaru mizează pe tensiuni interioare, identități fracturate și un absurd derivat din real.

Pictor de icoane pe sticlă, artist cu expoziții la Paris și New York, Genaru adaugă creației sale o dimensiune vizuală esențială. Poetul și pictorul se întâlnesc în aceeași poetică a luminii, transparenței și a simbolului discret.

Legătura biografică dintre Genaru și Bacovia depășește simpla coincidență topografică. Pentru Genaru, Bacovia devine „un spirit companion”, un reper afectiv și estetic. A locuit și a lucrat în spațiile care au definit viața poetului simbolist, iar această proximitate generează atât identificare, cât și reinterpretare.

În Patimile după Bacovia, relația se transformă într-un dialog intertextual, un „mythos” personal, o „melancolie lucidă” care devine filonul unei lirici moderne, deloc epigonice.

Critica literară îl consideră de decenii un poet de prim plan: Al. Cistelecan subliniază „tăietura rapidă, cinematografică” și ironia inteligentă. Călin Vlasie, editor al antologiei din 2018, vorbește despre o „coerență subterană a unei opere multiforme”. Mircea A. Diaconu remarcă „energiile ludice și vitaliste ale unui poet care nu încetează să se reinventeze”. Gheorghe Grigurcu vede în Genaru „un anti-bacovian bacovianizat”, autor capabil să transforme depresia în luciditate și melancolia în ironie.

Premiile numeroase, culminând cu Premiul Național Mihai Eminescu – Opera Omnia (2019), confirmă situarea sa între marii poeți români contemporani.

Genaru extrage poezie din banal, din dialoguri, obiecte, reclamele străzii, camere, holuri, gesturi mărunte.

Ironia funcționează ca mecanism de apărare și clarificare a sensului lumii – poetul privind cu distanță universul înconjurător.

Melancolia, ploaia, orașul, tristețea – sunt resemantizate în cheie modernă, adesea parodică.

Poet, pictor, sportiv, politic, muzeograf – Genaru transformă experiența multiplă într-o estetică a diversității.

Chiar în volumele ultime (2019–2024), vocea sa rămâne proaspătă, alertă, vitală.

Al. Florin Țene

Bibliografie (selectivă)

Opera lui Ovidiu Genaru (selectivă)

Un șir de zile, 1966

Nuduri, 1967

Țara lui Pi, 1969

Patimile după Bacovia, 1972 (ed. 1986; 2009; 2017)

Bucolice, 1973

Elogii, 1974

Goana după fericire, 1974

Madona cu lacrimi, 1977

Poeme rapide, 1983

Flori pe câmp, 1984

Orient, pardon!, 1999

Trandafir cu venele tăiate, 2008

La opt, gaura cheii și alte patimi, 2019

Cartea lui Mircea. Canal, 2020

Jurnal de pandemie, 2022

Clepsidra de fum, 2024

 Critică și studii

Cistelecan, Al. – cronici în România literară și Apostrof.

Vlasie, Călin – Postfață la Poezii. Antologie 1967–2017, 2018.

Grigurcu, Gheorghe – articole în România literară, Familia, Convorbiri literare.

Diaconu, Mircea A. – studii în revistele Ateneu, Bucovina literară.

Adam, Sergiu – articole de prezentare în presa băcăuană.

Surse auxiliare

Revistele Ateneu, Convorbiri literare, Apostrof, România literară.

Antologiile de poezie contemporană incluzându-l pe Ovidiu Genaru.

Ovidiu Genaru este o prezență singulară în literatura română: poet al orașului, al ironiei și al melancoliei filtrate lucid, prozator al intensităților discrete, eseist rafinat și artist vizual. Opera sa, întinsă pe aproape șapte decenii, reprezintă un capitol fundamental în evoluția poeziei române de după Bacovia.

„Permanent tânăr în scris”, cum observă critica, Genaru rămâne un reper și un model de autenticitate, libertate artistică și rigoare a expresiei.

Note critice

Observație prezentă în cronicile literare din Ateneu și România literară (anii ’70–’80).
Al. Cistelecan, cronici dedicate volumelor Patimile după Bacovia, Poeme rapide ș.a.