Jertfa vieții lui Valeriu Gafencu este Îndreptar la spovedanie

Jertfa vieții lui Valeriu Gafencu, cu viața răstignită pe Crucea suferinței neamului românesc vremelnic ocupat de trupele sovietice și controlat de un regim comunist ateu, este un adevărat Îndreptar la spovedanie. Valeriu Gafencu a coborât în catacombe ca să-L înțeleagă pe Hristos și să ne arată calea pe care trebuie să o urmăm spre mântuire prin sacrificu și curăție. În primii ani ai închisorilor sale Valeriu Gafencu, ca orice tânăr ajuns după gratii fără nicio vină, doar pentru că era creștin s-a frământat în beciurile Siguranței și în închisoare de ce trebuie să pătimească. În zilele și nopțile de recluziune Valeriu Gafencu căuta cu înfrigurare și transfigurare sensul vieții sale eșuate în subterana societății: pușcăria. Sigur și singur a meditat citind Biblia în fiecare zi la cuvintele Mântuitorului: ”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei, 6, 35). Teologul trecut prin calvarul închisorilor comuniste Ioan Bunea spunea că ”în sufletul nostru se zămislesc gândurile și toată purtarea noastră. Dacă am reușit să smulgem din acest izvor tot ce este pălămidă și neghină, am pus stâlpii de nezdruncinat ai împărăției lui Dumnezeu”. În zbuciumul său sufletesc din universul carcerial Valeriu Gafencu a realizat sensul Cuvântului Mântuitorului: ”Împărăția lui Dumnezeu nu este aici sau dincolo, ci înăuntrul vostru” (Luca, 17, 21). La Aiud, după primii doi ani de închisoare și umilințe, Valeriu Gafencu are o revelație care se transformă într-o spovedanie către Iisus Hristos, care-l eliberează de teroarea lumescului și materiei, umplându-l de bucuria dumnezeiască a descoperirii sensului vieții, care este mântuirea ca singura și unica cale spre Înviere. Bucuria lui stropită cu lacrimi este împărtășită într-o scrisoare mamei și surorilor sale, ca un îndreptar la spovedanie. Valeriu Gafencu devine un om fericit și plenar în închisoare, împlinit întru Duhul Sfânt, pentru că și-a găsit rostul vieții sale care este devenirea întru Ființă spre viața cea adevărată după a doua venire a lui Hristos și a Judecății de Apoi. Într-o scrisoare scrisă pe 29 ianuarie 1946 la penitenciarul Aiud și trimisă mamei și surorilor sale, Valeriu Gafencu face o adevărată radiografie creștină a vieții și crezului, oferiind, cu blândețea gândului izvorât din inimă curată sfaturi de îndreptare și de călăuzit în viață: ”Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată.Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, ab­stinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia.Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinu­tă, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna ce­le mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea is­pite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat.Ce este viaţa?!” Valeriu Gafencu developează în scrisoare răspunsul la interogația sa ”Ce este viața?”. E un răspuns născut din frământări interioare ce-i ard cugetul și inima, o concluzie de curăție a trupului și sufletului spre ceea ce e primordial și esențial: drumul spre mântuire. Descoperirea sensului vieții, care e mântuirea pentru Înviere îl face pe Valeriu Gafencu să declame : ”Sunt fericit!”. Pentru a ajunge la această înțelepciune a sensului creației Valeriu Gafencu a ajuns, cum ne spune în scrisaorea către cele mai dragi ființe ale sale: ”După mult zbucium, după multă durere trăită, [când] paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toata stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deo­dată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrede­rea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozi­tor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?!Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea.În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau.Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate pă­catele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: “Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. [Dar] Sunt fericit!” Colegii de celulă au privit revelația lui Valeriu Gafencu cu neînțelegere lumească și cu uimire. Foarte puțini au înțeles starea de metanoia, de transformare profundă a sufletului și trupului, din om tânăr în sfânt mărturisitor. ”Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă… unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica… un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi… mi-am continuat plânsul… mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine.Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate pă­catele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păca­tului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă es­te războiul cu păcatul?!Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iu­birea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta.” Cu momentul metanoic din iunie 1943 îl putem considera pe Valeriu Gafencu ca un om desăvârșit, care a ales calea spinoasă a dreptei credințe, neabătut de niciun vifor exterior, spre a deveni după Chipul Omului. Valeriu Gafencu a restaurat imaginea omului după Chipul lui Dumnezeu. Tânărul basarabean a reprezentat conform percepției filosofiei lui Constantin Noica ”sentimentul românesc al Ființei” și devenirea omului întru Ființă”. Valeriu Gafencu le îndeamnă pe surorile sale la curăție în Îndreptarul la Spovedanie pe care îl împărtășește cu seninătatea unui om ajuns la Lumina unui hristocentrism asumat. El îndeamnă la mărturisire și pocăință ca metode de a dobândi liniștea sufletească și fericirea pentru a alege în viață doar calea mântuirii spre viața cea adevărată: ”Deci atunci, în 1943, m-am dus la preot şi, după un adânc examen de conştiinţă, mi-am mărturisit toate păcatele vieţii.Mărturisirea m-a despovărat de ele. Şi o luptă continuă duc mereu. Şi, pentru om, lupta nu încetează până la moarte. Este drept că închisoarea mă fereşte de multe ispite, exemplu: femeile, dar are şi ea o mulţime şi o mulţime de aspecte.Azi sunt un om fericit. Cu atât mai fericit, cu cât Dumnezeu a orânduit în aşa fel încât să vă mărturisesc eu vouă toată viaţa mea intimă! Desigur, un cutremur aţi trăit fără îndoială, dar sunt convins că este spre fericirea voastră.Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufle­telor voastre.Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare de­cât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire.Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte. Iată pentru ce v-am trimis „Îndreptar la spovedanie”. Iată pentru ce v-am trimis eu carnetul cu mărturisirea vieţii mele intime.Dacă este un om care vă doreşte mai mult fericirea, acela sunt eu. Ascultaţi de îndemnurile ce vi le dau. Şi încă să ştiţi, în toate, dar abso­lut în toate, Nelu vă va înţelege. Căci iubirea lui Nelu pentru mine şi pentru noi întrece orice limite! Vă spun lucrurile acestea cu toată sigu­ranţa. Ce este, dar, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă”. Valeriu Gafencu a fost un fericit. El a descoperit sensul vieții creștine pogorând în catacombe și apoi l-a împărtășit într-un Îndreptar la Spovedanie surorilor lui, dar și ca o mărturie peste timp pentru poporul creștin care alege Calea, Adevărul și Viața. Valeriu Gafencu nu și-a făcut iluzii despre oameni. Istoria omenirii de la Hristos la trădările marilor voievozi români și eroi e presărată cu acte de trădare, de la Mihai Viteazul, la Constantin Brâncoveanui, de la Horea la Tudor Vladimirescu. Singurul prieten adevărat al creștinului este Hristos. El nu te trădează niciodată, nici la bine, nici la greu: ”Ce este, dar, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă.Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul.Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este De­săvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, măr­găritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrifi­căm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Nu­mai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. Dau deplină libertate ca toate mărturisirile mele intime să fie citite de toţi cei dragi mie. Chiar dacă nu vor înţelege azi totul, va veni o zi în care mă vor înţelege şi-şi vor da seama cât de mult bine le-am dorit, punându-mi des­chis sufletul înaintea lor. Desigur, sunt două lucruri pe care în nevinovăţia voastră sufletească vă veţi sfii a le vorbi deschis. Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos”. Valeriu Gafencu oferă o lecție de cum trebuie să trăiești întru Dumnezeu pentru a te feri de păcat și a putea mântuii. Și când te gândești că nu avea mai mult 25 de ani. Maturitatea lui Gafencu era izvorâtă din suferință, rugăciune și credință: ”Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi fericite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi!” Ultimul îndemn preluat din epistolele Sfântului Pavel parcă ar fi inspirat ultima frază din romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda: ” Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

”Îndreptar la Spovedanie” de Valeriu Gafencu a văzut lumina tiparului sub egida Asociației Prezent în 2006, la București. Valeriu Gafencu îl trimite mamei și surorilor sale de Înălțarea Domnului, în anul 1947. Valeriu Gafencu cu o maturitate insuflată de Duhul Sfânt construiește îndreptarul ca un instrument necesar creștinului de analiză interioară și de ajutor pentru a identifica sursa răului: păcatul, pentru a se prezenta apoi credinciosul cu cugetul primenit la scaunul de spovedanie. Gafencu întreabă ce este păcatul? Iar răspunsul îl oferă revelat: ”Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, căl­care voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătămare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un sentiment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a Diavolului. Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou”. Pentru avea sufletul din nou ca apa vie trebuie să-l curățăm prin Taina Spovedaniei. Păcatul întinează omul și-l îndepărtează de sensul său: mântuirea. ”Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găseşti argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine”. Prin păcat ”Duhul Sfânt este luat de la noi” spune Valeriu Gafencu. Iar ”urmările păcatului” duc la iad. ”Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna”. Iar Dumnezeu te judecă prin ceea ce faci Acum pentru a te lepăda de păcat: ”Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând”. De aceea ”Spovedania sau pocăința este baia în care sufletul scăldat iese ușurat de greutate și curat de murdăia păcatelor.” Pentru Valeriu Gafencu ”spovedania redă pe omul curat lui Dumnezeu”. Importanța spovedaniei este că ”pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.” Gafencu consemnează și numărul de spovedanii pentru un mirean într-un an ”Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoarele puncte: a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv. b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit. c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. d. Locul unde ai păcătuit. e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii. f. Numărul…” Spovedania nu trebuie făcută cu fariseism, ci cu ”zdrobire de inimă şi cu părere de Rău. Zdrobirea inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de Rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca”. Valeriu Gafencu cere ca după ce păcatele mărturisite în fața duhovnicului, să te angajezi apoi ”în fața lui Dumnezeu și a ta să nu le mai faci.” La cele zece porunci, Valeriu Gafencu atașează o serie de întrebări prin care creștinul trebuie să se interogheze suplimentar. Acestea sunt un chestionar exhaustiv suplimentar pentru a nu se scăpa niciun păcat legat călcarea celor zece porunci. Spre exemplificare: ”Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. 1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 2. Nu i-ai înjurat sau persecutat? 3. Ai ascultat sfaturile lor? 4. Nu i-ai înşelat cu ceva? 5. Nu le-ai speculat buna credinţă? 6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 7. Slujbe după moarte le-ai făcut? 8. Fraţii, surorile le-ai ajutat? 9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). 10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o? 11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi? 12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor? 14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient? 15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii? 17. Nu i-ai supărat? Mâniat? 18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 19. Nu ai râs de neputinţele lor? 20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 21. Nu te-ai ruşinat de ei? 22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?” Valeriu Gafencu era fără nicio urmă de îndoială un adept al desăvârșirii umane după chipul lui Hristos.Curățirea sufletului trebuia să fie amănunțită și totală pentru a fi acceptat la Scaunul de Spovedanie. În pușcărie Valeriu Gafencu se justifică cu modestie, că nu a reuștit să dezvolte acest Îndreptar ”scris cum am putut, în toată graba, din dorința curată”. Spovedania trebuie făcută sub îndrumarea duhovnicului: ”Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem să intrăm în rătăciri mai mari ca patimile”. El cere celor apropiați să multiplice rezultatul râvnei credinței sale din fața Scaunului de Spovedanie: ” Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze acest Îndreptar la spovedanie”. La aceste cuvinte ce zidesc suflete, ale lui Valeriu Gafencu, pot să mai adaug doar că viața jertfelnică întru Hristos a Sfântului Închisorilor este un peren Îndreptar la Spovedanie, demn și necesar de urmat de către toți creștinii care vrem să ne desăvârșim inimile pe drumul cu spini sau pe calea îngustă a mântuirii.

Ionuț Țene