Valeriu Gafencu a fost cel mai liber om al generației sale

Cred cu tărie că Valeriu Gafencu a fost cel mai liber om din generația sa. Deși a petrecut zece ani în închisoare până la moartea sa mucenicească din 1952 a fost mai liber decât concetățenii săi supuși experimentelor comuniste. De ce? Pentru că libertatea lui Valeriu Gafencu nu depindea de condiționările sociale, de mundan sau de viața obișnuită, ci de reveria unui suflet conectat la energiile dumnezeiești. Libertatea din catacombe reprezenta eliberarea de condiționările materiei și societății. Sufletul lui Valeriu Gafencu era descărnat de trup. Valeriu Gafencu nu a fost un homo socius în sens general recunoscut, ca persoană integrată în lume ca expresie a materiei, ci o respirație a experienței seculare a sufletului creștin încercat de ciocnirea geopolitică a imperiilor și religiilor. În subterana în care a pogorât Valeriu Gafencu viața l-a transformat în Sfântul Închisorilor devenind spirit liber, înălțat doar către Hristos. Libertatea era o dedicație spre Mântuire. După gratiile de la Aiud, Pitești sau Târgu Ocna, studentul Valeriu Gafencu era mai liber decât cei care au rămas în așa-zisa libertate pe care o înțelege omul social încastrat în zidul materiei atotstăpânitoare. Deși crede că e liber, omul contemporan trăiește într-o colivie mai mare, pentru că e supus păcatului, patimilor și necesităților impuse de materia care coordonează societatea. Valeriu Gafencu s-a iluminat încă de la revelația din 1943 că libertatea e o chestiune ce ține doar de spiritual, de legătura și relația intimă cu Dumnezeu. Valeriu Gafencu a fost liderul unei generații sacrificate pe altarul istoriei pentru că a înțeles cel mai imprtant lucru pe care și-l însușește omul creștin în sensul adevăratei vieți: ”libertatea mea este în sufletul meu”. Întoarcerea spre inimă este de fapt o călătorie spre adevărata libertate, al cărei final este Iisus Hristos. Esența vieții este drumul spinos spre Mântuire. Libertatea nu e o legătură cu exteriorul, ci o construcție interiorizată, o aventură internă spre esențele vieții, care sunt expresia apofatică a energiilor dumnezeiești. Libertatea e căutarea Luminii prin suflet, nu o banală conexiune cu exteriorul unei vieții condiționate de concupiscența unei materii ce satisface doar plăcerile trupului. Dar căutarea libertății trebuie făcută cu echilibru pentru a ajunge la absolut, ce reprezintă forma adevăratei libertăți a omului: ”Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană”. Devenirea omului întru Ființă, transformările sale, cu întrebări și răspunsuri, de cele mai mutle ori zguduitoare, reprezintă Libertatea. Omul trebuie să se elibereze de păcat și patimi pentru a deveni liber. ”Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa”. Dar libertatea nu este o chestiune ce ține doar de mecanica simplistă a unei vieți sterpe. La libertate se ajunge prin iubire singura cale care îți eliberează prin izbăvire sufletul. Aventura omului în sufletul său pentru a căuta și descoperi libertatea se poate face doar prin iubire: ”Căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu smerenie”. Fără iubire nu există libertate. Pentru că singura formă a libertății e Iisus Hristos în viziunea lui Valeriu Gafencu, iar această libertate e singurul mod de a aduce fericirea omului. Libertatea hristică e o sinergie a împlinirii sufletului ce naște pacea sufletească, seninul rațiunii și starea de fericire. Libertatea autentică e de fapt o eschatologie: ”Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos”.

Valeriu Gafencu nu a fost un dușman peremptoriu al materiei pentru că și aceasta este o creație a lui Dumnezeu. El refuza doar ca materia să devină îndrumar omului. Omul să nu fie supus materie, ci eliberat de ea, acesta fiind sensul libertății la Valeriu Gafencu. De fapt, omul ca și creație a divinității să coordoneze materia. Gafencu punea sufletul deasupra materiei. Prin lucrarea sufletului împotriva patimilor și prin curăție putea fi înnobilată materia: „Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul lor şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă” Cei care fug de suflet de fapt se aruncă în brațele lumii. Cine respinge spriritul cade în capcana materiei, care e o fundătură a omului în neant. De aceea, libertatea omului preocupat de viața materială și de binefacerile lumescului e o capcană pentru suflet, o pseudo-libertate care duce doar spre goliciune, uscăciune, vid și întuneric. Doar omul liber de încorsetările materei și lumescului, care luptă necruțător cu păcatul, e de fapt liber și își trăiește libertatea. Valeriu Gafencu îndemna să nu devenim ”mincinoși propriului suflet”, pentru că cine își minte inima își trădează Sinele, care face prin iubire legătura cu Ființa. Valeriu Gafencu a oferit o definiție a libertății pe care trebuie să o urmeze creștinul. Libertatea e o sinteză superioară între Dumnezeu și om pentru mânturie: ”Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mânturii lumii.” În acest sens libertatea e un drum sinuos spre Mântuire, o cale hristică pentru eliberarea omului de lumea materialistă. „Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are niciun sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre.” Până la urmă libertatea pentru Valeriu Gafencu e un model de viață după cea a lui Hristos. Libertatea e un țel, nu o conjuctură: „Trăiţi viaţa simplă şi nu uitaţi: esenţialul în viaţă este curăţenia sufletească şi trupească.” Prin aceste ”metode” teologice libertatea se umple de conținut pentru restaurarea omului după Chipul Fiului Omului. „Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi.” Doar cu sufletul curățit înțelegem sensul libertății, care e căutarea lui Dumnezeu de către om. Libertatea nu e o chestiune de regim politic până la urmă, asta a înțeles plenar Valeriu Gafencu și ne-a lăsat ca un testament învățămintele sale: „Năzuim spre o lume creştină, arzând în flacăra credinţei şi a iubirii, urmând patimile şi martiriul, preamărind Învierea, Schimbarea la faţă şi Înălţarea.” Sensul libertății era creștin, iar omul o metanoia întru Ființă la Valeriu Gafencu. De aceea, Valeriu Gafencu a fost un om liber deși era în temniță, pentru că libertatea lui nu avea legătură cu o lume supusă și terorizată de materie, inspirată și încurajată de regimul comunsit ateu. Valeriu Gafencu a fost mai liber decât cei care au rămas în afara gulagului, pentru că a înțeles clar și distinct că sensul libertății e în sufletul curățit de păcate pentru pregătirea marii întâlniri de la Judecata de Apoi. Valeriu Gafencu era pe deplin conșitent de libertatea sa. Studentul Gafencu a fost cel mai senin om al generației sale, așa cum l-au cunoscut toți colegii de celulă sau cei cu care a corespondat și s-au întâlnit la vorbitor, pentru că a înțeles cel mai bine sensul vieții. „Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri.” Valeriu Gafencu nu a plecat la Domnul ca un prizonier al păcatului și nici supus patimilor. El nu a trecut la cele veșnice înlănțuit de un regim ateu și materialist, ci ca un om liber care a înțeles cel mai bine din generația sa Libertatea ca expresie a sufletului în transformarea și uniunea întru Ființă. Jilava, Aiud, Pitești și Târgu Ocna nu au fost nume de închisori și locuri de detenție pentru Valeriu Gafencu, ci adevărate universități și mănăstiri ale desăvârșirii sufletului în curăție pentru a înțelege adevărata Libertate în drumul spiritual spre înălțimi a omului, pentru a fi pregătit la marea întâlnire. Paradoxal, în timp ce sute de mii de români treceau chinuiți și înlănțuiți prin închisorile comuniste sau munceau până la moarte la Canal, studentul Valeriu Gafencu își trăia Libertatea până la capăt. Valeriu Gafencu era un spirit liber în mijlocul unei lumi prinse în cătușele necesității goale și moarte a materiei.

Ionuț Țene