Spiritul Critic faţă cu Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu”

În articolele anterioare am arătat ce importanţă are acest Concurs Internaţional al muzicii aflat sub steaua enesciană, care poate căpăta, prin specificitatea sa, valoare de festival inedit, un Festival al Noului Val, al viitorului muzicii mondiale. Acest lucru depinde, desigur, de banii poporului român, prin Ministerului Culturii, şi, evident, de organizare, de competenţa organizatorilor. Eu am speranţa că acum, când la conducerea Festivalului şi Concursului sunt doi autentici muzicieni, dirijorii Zubin Mehta şi Vladimir Jurowski, lucrurile vor merge bine. Sper ca ei să nu fie o umbrelă, ci să taie elanul nefast al căpuşelor! Dovadă şi organizarea ediţiei din acest an, care, cu excepţia finalului, a fost bună. O arată şi componenţa juriilor, de cea mai înaltă calitate, apoi aducerea, la concertele de gală, a unor mari dirijori la pupitrul Filarmonicii „George Enescu”.

Organizatorii au fost discreţi, probabil că au învăţat ceva din criticile noastre anterioare. Am avut două cărţi la standul Editurii Grafoart din holul Ateneului, Istoria Festivalului Internaţional „George Enescu”(2015) şi Sunetul Primordial (2016), în care se găseşte comentată şi ultima ediţie a Festivalului. În aceste cărţi masive, cititorii mi-au spus că există lecţii de istorie muzicală şi critică adevărată, sunt şi cărţi de atitudine, cum mai rar se găseşte pe standuri. Ba o doamnă, Adela Baciu, a întrebat, oare de ce Festivalul nu premiază aceste cărţi? Cine s-o facă, dacă organizatorii nu le citesc, dacă nu au iniţiativă, ci doar execută?! Poate dl. Constantinescu s-o facă? Poate dl. Iorgulescu? Poate dl. Dediu, fiindcă şi despre faptele lor, şi despre instituţiile pe care le conduc este vorba în cărţile mele. Mă îndoiesc. Sunt prea ocupaţi cu propria Agoni-seală. Dar cititori valoroşi există. Cum este familia Petruţa şi Iulian Alecu. Ei sunt melomani ascunşi, flori rare, tot mai rare. Noul public, unde este? Din păcate, organizatorii n-au putut să aducă şi public, ca în paradele ceauşiste. Dar ar putea să îmbunătăţească repertoriul, fapt esenţial.
Îi sugerez d-lui Constantinescu să revadă propunerile mele din cartea despre istoria festivalului, fiindcă este nevoie de o diversitate a repertoriului, dat fiind că în prezent Concursul este susţinut numai de un pilon, de un repertoriu romantic, e nevoie şi de ceilalţi trei piloni despre care am scris în Templul Muzicii. Şi publicul va fi mai interesat. Nu mă îndoiesc că Zubin Mehta va reacţiona pozitiv, dacă va fi corect informat şi nu i se va ascunde adevărul.

Publicul de artă se formează, el necesită învăţătură. Or tocmai acest lucru nu are Concursul, critici. Bate vântul prin el. Nu mai e nimeni care să analizeze, să cerceteze, să compare, să fie în opoziţie, să întoarcă lucrurile pe toate feţele, să observe unde sunt slăbiciunile, unde s-a greşit, ce trebuie făcut, cu un cuvânt, să-i instruiască pe tineri. Evenimentul se bifează, trece şi se aşterne uitarea sau aşteptarea unei viitoare ediţii. Dar el trebuie reamintit, trebuie întreţinut cu fapte, cu noutăţi, şi pregătit în tot timpul anului, ca interesul audienţei să crească. Sigur, această situaţia gravă nu se află numai în muzică, ea se petrece şi în cazul teatrului, al filmului, al artelor plastice sau al cărţii. De ce? Fiindcă în România Spititul Critic a murit. El se confundă, cum îl confundă într-adins şi organizatorii Festivalului şi Concursului „George Enescu”, fie cu negativitatea, fie cu lauda de sine, cu reclama, cu politica de promovare a evenimentului. Ceea ce este total greşit. Pentru cei interesaţi, a se vedea serialul de articole pe care l-am dedicat acestui concept. Tendinţa generală spre mercantilism, aflată în toate structurile României actuale, din care lipseşte orice strop de idealism, duce categoric la dispariţa Spiritului Critic, pentru simplu fapt că nimeni nu mai are nevoie de el, nimeni nu-i mai simte folosul. Ce nevoie are organizatorul „Oma Vision” de spirit critic? Limitele culturale ale guvernanţilor sunt şi limitele culturale ale organizatorilor unui eveniment sau altul. Şi limitele culturale ale Concursului îşi arată suficienţa. N-ai să găseşti o cronică muzicală adevărată despre acest eveniment. Criticii muzicali pe care îi avem nu se deranjează, nu am văzut nici unul, poate sunt prea îmbătrâniţi şi ei preferă poziţia struţului, stau cu capul în nisip şi îşi privesc realizările trecute prin oglinda prezentului, fără să le pese ce va fi mâine.

România este o ţară cu oameni trişti, tot mai trişti, dovadă că la această ediţie a Concursului nu a mai existat nici un strop de entuziasm, începând de la plasatoarele de la uşi şi până la concurenţii premiaţi. Sigur, nu trebuie să fii critic ca să observi acest lucru. El îţi sare în ochi, orb să fii. Un Concurs veritabil, ca să fie rotund, trebuie să aibă şi acest suport al freamătului estetic, al controversei, al polemicii. Dar organizatorii sunt fericiţi că el nu există, că nu există un ochi care veghează, şi au făcut totul şablon, după stas, s-a bifat pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Iar această tristeţe a oamenilor se datorează şi lipsei Spiritului Critic, singurul care poate ţine viu un eveniment, un fenomen, o ţară.

Grid Modorcea