Evanghelia de duminică: Bucuria Evangheliei în întunecimea Egiptului

În cer îngerii tresaltă de bucurie că s-a născut Fiul lui Dumnezeu, cântările lor de bucurie înmiresmează tot văzduhul. Pe pământ, peste inimile păstorilor se așterne uimirea, iar magii vin și aduc daruri de aur, tămâie și smirnă pruncului Mântuitor. Nu după mult timp, în locul liniștii mult așteptate, peste Betleem se așterne durerea și plânsul.

Evanghelia acestei duminici, prima după Marele Praznic al Crăciunului, ne prezintă două episoade care s-au petrecut la scurt timp după Nașterea Domnului Hristos: fuga în Egipt, la îndemnul adresat dreptului Iosif de către înger, pentru a proteja viața Pruncul Iisus și a Maicii Sale, și uciderea pruncilor din Betleem la porunca lui Irod.

La auzul veștii, Irod este cuprins de furie, iar faptul că magii nu s-au mai întors la el pentru a-i oferi coordonatele unde se află pruncul, l-a tulburat amarnic. Precum orice tiran care-și simte poziția amenințată, Irod dorește, indiferent de mijloace, să-și elimine orice adversar. Dă ordin să fie uciși toți copiii până în doi ani din Betleem și împrejurimi. Irod are naivitatea de a crede că pruncul născut în cetatea lui David va atenta la scaunul său de rege. Nimic mai nebunesc!

Cum nimic din planul lui Dumnezeu nu este supus hazardului, și acest eveniment al plecării în Egipt nu este întâmplător. Prorociile se împlinesc „din Egipt am chemat pe Fiul Meu ”(Osea 11, 1). Egiptul devine locul de salvare al pruncului Iisus. Primind cuvânt în vis, Iosif, care se vindecase de orice suspiciune, ia pruncul și pe mama Lui și fuge spre țara Egiptului. De ce tocmai în Egipt? De ce nu într-o țară mai aproape de Israel? Erau variante mai accesibile: Siria, Damascul, de ce nu – Moabul, care era în afara jurisdicției lui Irod. Dumnezeu vrea să le dea o lecție celor tari în cerbice că nu au reușit în o mie de ani să învețe nimic din istoria lui Iosif. Cum era în zilele lui Iacov, când binele este alungat, așa se întâmplă și acum: Fiul lui Dumnezeu își află adăpost în Egiptul disprețuit și corupt, fugind de mândria și de falsitatea înțelegerii actului credinței de către propriul popor. Așa cum Iosif cel neprihănit a ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, apărătorul Egiptului, dar și al israeliților, oferindu-le pâine spre hrană, Mântuitorul Hristos, Dătătorul pâinii celei veșnice, va fi păzitorul și ocrotitorul întregii umanități. Hristos nu a venit în lume ca să stea pe margine, a intrat în drama vieții, ca să fie lumină, s-a așezat de la început în Egiptul cel întunecat al sufletului omenesc pentru a fi jertfă și jertfitor.

„Iată Domnul vine pe nor ușor și ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feței Lui și inima Egiptenilor se topește în ei”(Isaia 19, 1). Astfel descrie Isaia prorocul istoria transpusă în Evanghelia de astăzi. Este fuga Domnului din fața sabiei lui Irod, fuga Stăpânului din fața slugii, fuga Celui Tare din fața celui slab, așa cum conchide Sf. Nicolae Velimirovici. Pe cine închipuie acel „nor ușor”? Pe Maica Domnului. Odinioară, evreii din țara Egiptului erau conduși de Dumnezeu în „stâlp de nor”. Acum, iată cum Domnul merge „pe nor ușor”, ca să scape de sabia celor scoși din Egipt și ajunși tirani în Israel. Nu putea oare Dumnezeu să intervină, să trimită un înger al morții care să ia sufletul lui Irod, în loc să-l pună pe drumuri pe Iosif? Nu se puteau rezolva lucrurile mai simplu și mai repede? Fără îndoială, ar fi putut Atotputernicul să facă așa ceva, dar pentru ce? În logica omenească, o astfel de rezolvare ar fi fost pe placul nostru, dar împotriva mântuirii noastre. Cum am fi putut noi înțelege pe deplin prăpastia în care a căzut neamul omenesc din momentul înstrăinării de Dumnezeu? Cum am fi înțeles această amestecare a lui Dumnezeu în a strivi gândul ucigaș a lui Irod prin moarte, păcat peste păcat?

Profetul realismului și al speranței, Ieremia, este citat în această evanghelie „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela plângea pe fii săi și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Istoria omenirii începe cu sânge (conflictul dintre Cain și Abel), cu nelegiuiri, nu are parte de nicio bucurie, și se continuă cu sânge. Plânsul Rahelei nu este numai pentru copiii ei, ci plângea pentru că lumea din vremea prorocului Ieremia, dar și din vremea noastră, s-a îndepărtat de izvorul vieții. Sufletul nu va mai fi ca o grădină bine udată, după cum afirmă prorocul Ieremia (31, 12), ci este umplut de seceta care va duce inevitabil la ascultarea cuvântul lui Dumnezeu cu nesaț. Aspect anticipat de prorocul Amos „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvântul lui Dumnezeu”(Amos 8,11). Omenirea s-a degradat tot mai mult atunci, la fel ca astăzi. Se poate observa hăul prăpastiei din care doar Domnul Hristos ne va putea scoate.

Prin martiriul pruncilor din Betleem, dar și al Sfântului Arhidiacon Ștefan, pomenit astăzi, ni s-a arătat limpede calea durerii pe care vor păși mulți dintre cei care vor alege să-L urmeze pe Hristos. S-a descoperit, prin Irod, întreaga prăbușire a firii omenești, rătăcită de păcat și înrobită de patimi. Din păcate, trăim într-o lume plină de „irozi” care încearcă să-L scoată pe Hristos din sufletul nostru, vor să sufoce scâncetul de bunăvoință prin care Pruncul transmite lumii iubire. Ceea ce nu a înțeles Irod, dar nici mulți dintre cei de astăzi, este că Domnul Iisus nu este un adversar pentru nimeni. Hristos a venit să ne lumineze mințile, să ne arate cum să fugim de păcat și cum trebuie să înfruntăm nedreptatea, nu este în competiție cu nimeni. Putem birui răul, dar nu singuri, ci cu ajutorul Mântuitorului, chemând-o aproape și pe Maica Domnului care să ne fie nor luminos, călăuzitoare și grabnică ajutătoare, spre ținta suprema: Împărăția lui Dumnezeu.

Pr. prof. Silviu Rad