Utopia lui Eminescu

Când am împlinit 80 de ani, am lansat o utopie a unui cerc de inițiați, gruparea „Polihistorii sophianici”. Printre antemergători, alături de Iisus, l-am pus pe Eminescu.

Am trăit în viața și opera lui Eminescu mulți ani, i-am studiat cu de-amănuntul textele, manuscrisele din Lada dăruită Academiei de Maiorescu, am scris despre el câteva cărți și i-am dedicat două filme, genul docudrama. Unul se numește Dumnezeirea la Eminescu, în care am analizat concepția lui Eminescu despre Dumnezeu.

Deși a trăit într-un mediu profund religios, multe zile și nopți și le-a petrecut la Mănăstirea Agafton, unde o mătușă de-a lui era stareță, iar alte două monahițe, totuși contemporanii scriu că nu l-au văzut închinându-se, nici că era bisericos.

Nu l-a identificat niciodată pe Dumnezeu cu biserica, pentru el „Credința zugrăvește icoanele-n biserici”. E o idee în spiritul a ceea ce a spus Sf. Ioan Gură de Aur, că Hristos nu s-a răstignit pentru ziduri de piatră, ci pentru aceste biserici vii, care sunt oamenii. Fără credință, biserica e moartă. Adică rămâne condamnată la zidurile de piatră, la zugrăvelile religiei de împrumut, la scrierea chirilică!

Și nici nu a identificat religia cu Dumnezeirea. Pentru el, religia este o formă de asuprire a oamenilor, e „osânda ca vita de la plug”, o formă de îndobitocire („religia – o frază… inventată” de „cei tari”), față de Credința Simplă, organică, pentru care a pledat. Credința Simplă înseamnă Predania, care este mai veche decât creștinismul, are o obârșie dacică, și pe ea s-a ridicat românismul, iar Eminescu a fost român „neam de neamul meu”, cum se autodefinește.

Și această stare a lucrurilor o vedem în creația lui, în care atitudinea față de dumnezeire este plină de revoltă, de la Rugăciunea unui dac și Dumnezeu și Om la Demonism. Cu timpul, în istorie, Credința Simplă s-a degradat, ce era viu, a devenit de piatră, cum spune despre Iisus în finalul poemei Dumnezeu și Om:

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –

Ieri ai fost credință simplă – însă sinceră, adâncă,

Împărat fuși Omenirii, crezu-n tine era stâncă,

Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Iar din Demonism aflăm că

Viața noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei.

Și mai departe:

Să nu ne înșelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orișice voință,

La orice faptă-i răul…

Dorința de putere, temeiul statelor, cauza războaielor, toți pașii istoriei au la bază Răul.

Eminescu face aici o deosebire clară între lumea cerească și Titanul mort, pământul, din care ne-am născut, și ne-am născut buni. Vrem pace, dar nu se poate, fiindcă ne asemănăm lui, Răului. Începutul poemului descrie lumea feerică a Cerului, Lumea II, deosebită de racla, de sicriul în care trăim, fiindcă „o raclă mare-i lumea”. Adică Lumea I, în care viața noastră e „întemeiată pe rău și pe nedrept și pe minciună”. Dumnezeu ne-a creat în batjocură:

Spre a-l batjocori până și-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputință…

Nimeni nu a mai spus lucrurilor pe nume așa, ca Eminescu. Nimeni nu a spus că biserica înseamnă „grija gropilor”, care se află pe „seama popilor”. Că „după moarte, răsplată nu v-așteaptă”. Fiindcă el era un adevărat utopist, un polihistor sofianic, un enciclopedist care căuta cu nesaț adevărul și înțelepciunea (avea o gândire mai sofianică decât a lui Solomon).

Poemul Luceafărul, considerat cea mai lungă poezie a lumii, 98 de strofe, fiind inclus în Cartea Recordurilor, este pentru mine un model de a ilustra Lumea I și Lumea II, prin felul cum alternează acțiunea în plan terestru și plan cosmic. Iar această dualitate este dusă la adâncimi existențiale în Demonism, unde Lucifer este evocat ca salvatorul lumii strâmbe în care trăim, dar a fost condamnat pe nedrept.

Și în cartea Shakespeare și Eminescu am arătat că Mihai Eminescu a fost mai înțelept decât Shakespeare. Shakespeare nu a spus nicăieri atât de clar:

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Iar eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.

Eminescu se dezice de „cercul strâmt” al lumii în care trăim. Prin cercul strâmt definește perfect Lumea I. În ea „minciuni și fraze-i totul”, prin care cei tari îi îngrădesc pe asupriți în „cerul lor de legi”. Nimeni nu a mai descris Lumea I atât de dramatic ca Eminescu în Împărat și proletar. În infernul acestei lumi strâmbe, geniul e rece, caută o evadare, se retrage în cosmos. Singurătatea lui are natura Ghepardului, opusă turmei de rinoceri. El este superior lui Hamlet, fiindcă nu a căutat niciodată răzbunarea și nu și-a trădat nicicând crezul utopic, Inocența, nici nu a alternat condiția de om.

Prin concepția lui despre Dumnezeire, Eminescu poate fi pus alături de Iisus, cel care, răstignit pe cruce, a spus: „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Și Eminescu s-a simțit părăsit de Dumnezeu, de aceea cred că poema Demonism poate fi numită Răstignirea lui Dumnezeu.

Sigur că Eminescu visa la O nouă Geneză, la Lumea II, la o Cetate a inocenței, fiindcă Inocența i-a fost călăuză, fiind mereu condamnat și judecat pentru Adevărul pe care îl rostea.

Studiul său despre evrei a fost întotdeauna condamnat, deși adevărul lui poate fi consemnat prin râsul teribil pe care i l-au declanșat unele personaje din spectacolele văzut la Iași, personaje sucite, anapoda, care îi confirmau teoria sa despre evrei, care tot ei aveau să-l numească „Sfântul Eminescu”, considerându-l pionierul cronicii dramatice a teatrului idiș (vezi amănunte în Compendiu de cultură evreiască).

N-am să uit cât trăiesc ce ură am declanșat când am vrut să fac filmul Doina, după poezia lui Eminescu. Zigu Ornea de la Ed. Minerva o considera nulă, fără valoare, și o masacra când o vedea într-o ediție. La fel se purta și conducerea TVR, în frunte cu Hadjiculea. Au respins acest proiect, pe care îl pregătisem să-l realizez cu Adrian Pintea în rolul Poetului. Mi s-a spus, „cum, acum când țara face o politică de apropiere față de străini, TVR să realizeze așa ceva?!” Adică să se audă pe canalul național că…

De la Nistru pân’ la Tisa,

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate…

Doina a fost mereu răstignită, în toate regimurile, ba e cea mai urgisită poezie a lumii, cu zeci de variante în funcție de regimul de la putere sau de editor, căruia nu-i plăcea versul cu „jidovește ‘nvață pruncii” și îi schimba pe „ovrei” cu „grecotei”, și credeam că acum, în liberate, i-a venit în sfârșit rândul la reabilitare. Dar, vai, liber-schimbiștii de la TVR, ieri comuniști, azi masoni, s-au opus vehement, deși eu am conștiința împăcată, că am insistat cu acest proiect la trei conduceri ale TVR.

Niciodată Adevărul nu este admis de „cercul strâmt”. Cei care rostesc adevărul, Inocenții, au fost întotdeauna vânați, cum spun în poezia Vânătoarea de inocenți.

De aceea îl includ pe Eminescu în Cetatea Inocenței.

Cred că Eminescu ar fi fost de acord cu ideea mea că lumea crește strâmb din cauza primei geneze, care a generat civilizația Răului, a lumii iudeo-creștine. Nimic mai cumplit decât uciderea fraților între ei! Și Eminescu a condamnat crima lui Cain asupra lui Abel, în poema Gemenii, în care arată cum frații, Sarmis și Brigbel, se ucid între ei. Apare aici și tema centrală a istoriei României – trădarea!

Eminescu este peste timp. Nici un alt gânditor și creator al lumii nu-i seamănă. Orwell a creat o dystopie, cu accente satirice, dar Eminescu e superior, e în spiritul filosofiei germane când arată că Răul conduce lumea și că lumea în care trăim e finită. Nu vede nici o șansă pe această cale, pentru Eminescu Apocalipsa a venit. „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Utopia fatalistă a lui Eminescu se oprește aici. El demonstrează foarte clar strâmbătatea lumii în care trăim și finalul ei. Finalitatea fără scop, ca la Kant și Schopenhauer. Iată de ce nu există nici o alternativă de evadare din Lumea I decât printr-o Nouă Geneză.

Grid Modorcea