Aici a murit Ion Uță

Mai jos, vă prezint câteva fotografii (arhiva personală, sursa Dan Nicorescu) care surprind ce a mai rămas din vechiul sălaș al lui Meilă Careba (situat la poalele Semenicului, în Țara Almăjului, pe o culme abruptă și împădurită de lângă satul Borlovenii Noi). În fatidica dimineață de 8 februarie 1949, trădat și împresurat, aici a murit colonelul Ion Uță în luptă cu trupele de Securitate. De atunci datează găurile de gloanțe care încă mușcă pereții. Lăsat în paragină și aflat într-o zonă izolată, sălașul nu și-a schimbat înfățișarea de-a lungul deceniilor.

Documentele Securității atestă că trădătorul Andrei Vădrariu s-a înfățișat la postul de Miliție din comuna Mehadica în cursul nopții de 7 spre 8 februarie, unde a cerut să fie pus în legătură cu organele de Securitate pentru a oferi informații despre localizarea lui Ion Uță și celorlalți partizani care-l urmau. Părăsise grupul în cursul aceleiași nopți, invocând diverse pretexte. Suprimarea colonelului reprezenta un obiectiv major, Batalionul 9 Securitate a lua de urgență calea muntelui. Călăuza era chiar Vădrariu. În Raportul emis de Comandamentul Unic Timiș cu nr. 30155, datat 9 februarie 1949, se consemnează că la acțiune au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de ostași ai trupelor de Securitate.

Trădătorul i-a condus prin împrejurimile satului Borlovenii Noi, dar nici el nu cunoștea cu exactitate care era cea mai recentă locație a partizanilor. Suspicios ca un lup, Uță își schimbase sălașul în ultimele ore. Ajunși în zonă de puțin timp, după ce reușiseră să scape din alte tentative de împresurare, colonelul și cei câțiva luptători care se aflau atunci cu el plecaseră de la sălașul lui Dionisie Careba, om de încredere din Borlovenii Noi, care le mai oferise adăpost și în trecut, la un alt sălaș, situat nu foarte departe, ce-i aparținea lui Meilă Careba, unchiul lui Dionisie.

Posibil ca Uță să fi simțit ceva, dovadă trecerea asta de ultim moment de la un sălaș la altul. Din ce mi-a povestit domnul Nicolae Ciurică, ortacii Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu zis ”Fus” i-au relatat că sălașul lui Dionisie era poziționat mai la drum, or grupul avea nevoie de o ascunzătoare cât mai retrasă. Vădrariu nu știa cum să ajungă la sălașul lui Meilă, așa că i-a dus pe securiști la Dionisie, care s-a-ncăpățânat să nu le spună nimic. Și-au început să-l bată, să-l schingiuiască. L-au confruntat și cu iuda de Vădrariu, care-l cunoștea și-i amintea de diverse situații când îi ajutase pe partizani.

Potrivit unor mărturii păstrate la Borlovenii Noi, când au văzut că Dionisie Careba refuza să colaboreze, în pofida bătăilor primite, unul dintre securiști a apucat-o de un picior pe fetița acestuia, care avea doar 3 ani, și a ținut-o cu capul în jos deasupra fântânii, amenințând că-i va da drumul dacă Dionisie nu îi va conduce la sălașul unde se aflau partizanii. Disperat și zdrobit, tatăl acceptă, numai că, ajuns în apropierea sălașului, e capabil de un ultim act de eroism.

Mai exact, le cere un muc de țigară securiștilor, iar ăia, nu prea isteți, i-l dau și i-l aprind, bucuroși că-i duce la ”bandiți”. Dionisie pufăie cât poate, astfel încât santinela partizanilor vede jarul în noapte. E motivul pentru care colonelul și ai lui nu vor fi luați chiar ca din oală. Se pare că Uță, care era obișnuit să pună răul înainte, îl învățase să facă asta, dacă ajungea într-o astfel de situație, știind prea bine că Dinoisie Careba nu era fumător. Gestul țăranului le-a oferit ceva timp partizanilor și le-a dat șansa să lupte. Potrivit documentelor, securiștii au ajuns la sălaș în jurul orei 6.45. Maiorul Ciorapciu, cel care a condus acțiunea, și-a împărțit oamenii în patru grupe cu scopul înconjurării sălașului. Lupta a durat aproximativ 45 de minute și a debutat sângeros: ieșind din sălaș, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost împușcați mortal.

Ultimul partizan în viață al grupării – domnul Nicolae Ciurică (94 ani) – mi-a relatat: ”S-a tras ca la război. Ai noștri au aruncat și grenade, că asta era cutuma când cădeai încercuit. Pe securiști îi îngrozeau grenadele, după ce auzeau exploziile preferau să rămână cu capul la cutie. Ortacii s-au luptat cu îndârjire, la disperare, dar erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică și nici zona nu i-a avantajat. Securiștilor le reușise împresurarea. Ion Uță, Ilie Voica, Mircea Vlădescu și Dumitru Mutașcu zis ”Fus” au încercat să răzbească de mai multe ori prin cordonul fixat de Securitate, dar le-a fost imposibil. La cea din urmă încercare, colonelul a rămas în urmă, acoperind retragerea camarazilor cu rafale de pistol-automat. Atunci au fost loviți mortal Uță și Ilie Voica. Pe Mircea Vlădescu l-au rănit și a căzut viu în mâinile lor. Iancu și Fus n-ar fi scăpat fără sacrificiul colonelului”.

Mircea Vlădescu avea să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, în noiembrie 1949, alături de alți 11 partizani din gruparea Uță. Șef de lot, ulterior Vlădescu va fi asasinat de Securitate. Potrivit documentelor, per-total au fost 86 de arestați dintre care 65 erau țărani. După moartea lui Uță, gruparea se va scinda în trei facțiuni conduse de frații Duicu ziși ”Boierii”, Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă” și Dumitru Mutașcu zis ”Fus”. Vor rezista la cel mai înalt nivel până în toamna lui 1954.

În urma ciocnirii de la sălașul lui Meilă au fost capturate următoarele: cinci puști Z.B., un pistol Schmeisser, o pușcă-mitralieră de fabricație sovietică, o traistă cu muniții pentru pușca-mitralieră, două cutii de tablă cu material explozibil, o grenadă Kissle, un pistol-automat Browning și o traistă țărănească ce-i aparținuse colonelului, în care se aflau diverse acte, hărți militare și câteva însemnări, printre care și aceste rânduri scrise de mâna lui:

”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu pentru a opri consolidarea inamicului”.

Cadavrele sparte de gloanțe ale lui Ion Uță, Ilie Voica, Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost coborâte din munte și duse la Domașnea, unde au fost expuse în fața postului de Miliție, fiind păzite în permanență. Acolo le-au batjocorit și le-au profanat cum le-a trecut prin cap; le-au lovit cu picioarele, le-au scuipat și le-au pus țigări în gură. ”Cine face ca el ca el să pățească” – le agățaseră mesajul ăsta pe piept. I-au lăsat în văzul lumii timp de trei zile ca să bage spaima în țărani, însă rămâne un mister ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor, rămășițele pământești nefiind recuperate nici până-n zilele noastre, așa cum se întâmplă în cazul multor partizani uciși de Securitate.

Răzvan Gheorghe