Basarabie, dorul meu de dincolo de Prut…

(Articol scris în anul 2009)

Spre oricare dintre granițe ar privi astăzi românul, își va vedea dincolo de ele frații dezbinați și prigoniți. Marea Neagră este singura ce n-a rupt bucăți din neamul acesta, nu ne-a schimbat numele sau pus hotare strâmbe.

După incursiunile în sudul Dunării, în sprijinul fraților asupriți de slavii din Apus, am pornit cu entuziasm spre Prut, la românii smulși Vechiului Regat de slavii din Răsărit. Toți avem impresia că înțelegem sau măcar cunoaștem realitatea socială din Basarabia. Dar abia când ești acolo începi să surprinzi esența lucrurilor. Oricât mi-ar fi povestit alții, cum mi-au mai povestit și înainte, sunt convins că impresia lăsată era alta. Vorbind despre impresii, prima a fost cea legată de Prut. Prutul pe care l-am urât mereu pentru că s-a vrut graniță între milioane de români, și care din spatele cărților de istorie mi se amplificase în minte ca un imens obstacol, este doar un firicel de apă, neputincios și el ca și voința politică a românilor de o parte și de alta. Am trecut această vremelnică și inofensivă graniță cu ,,Basarabia,, lui Tudor Gheorghe în minte: ,,Nu mă mai desparte nici un râu de tine / Prutul ca un frate curge și mi-e bine..,,. Oprim și sărutăm pământul. Chiar dacă vin din sudul României, acest ținut mă atrage ca un destin fatal. Pentru el au sângerat atâtea familii românești în Războiul de Reîntregire, inclusiv a mea, și îmi este mai clar ca oricând că România nu poate fi niciodată întreagă fără el. Intrarea la scurt timp de la căderea lui Voronin și înlăturarea vizelor nu a ridicat nici un fel de probleme. De altfel, din discuțiile cu frații basarabeni, am constatat starea de acalmie politică cauzată de momentul schimbării regimului comuniștilor cu unul temporar, dar pro-occidental într-o oarecare măsură. Un moment de liniște pentru Basarabia, dar poate fi oare liniște peste un ținut acoperit de umbra Moscovei?

Un fapt pe care nu l-am bănuit până să ajung aici este forța pe care o are memoria lui Ștefan cel Mare și Sfânt asupra tuturor. Personalitatea sa este cinstită aici ca a nici unui alt conducător din Vechiul Regat. Nici măcar nu se spun bancuri legate de acesta. De la fiecare bancnotă pe care apare chipul lui, până la florile depuse la statuia sa din centrul Chișinăului de fiecare cuplu în ziua nunții. Văzând asta, am fost rușinat de felul în care românii de dincoace de Prut își tratează simbolurile naționale. Comuniștii au profitat de acest cult al domnitorului pentru a accentua teza moldovenismului și legarea lui de slavism. Așa se explică și de ce statuia de bronz a lupoaicei cu Romulus și Remus a fost demontată de pe soclul din fața Muzeului de Artă din Chișinău, de către comuniști, la momentul venirii la putere, cu explicația recondiționării. Soclul însă este și azi gol. Un gol pe care nici Voronin, nici Putin nu au cu ce îl umple. De aceea îl preferă gol, decât latin. Noi le răspundem acestori amăgitori ai popoarelor că Ștefan a domnit peste o Moldovă întreagă, a cărei jumătate este în România.

Chișinăul este plin cu panouri patriotarde ce te îndeamnă să îți iubești limba, fără a specifica numele ei. Le-am privit ca pe niște clădiri ruinate după război, ale unui regim care a predicat izolaționismul cu orice preț, și a fost gata să inventeze un popor, o limbă și o istorie pentru ca această ramură să nu aibă timp a privi spre apus, la trunchiul din care a fost desprinsă.

Dar dacă am intrat în așa-zisa Republică Moldova cu puține rețineri față de atitudinea autorităților vamale, ele au dispărut complet și pot spune că s-au transformat chiar în simpatie după experiențele de la vama ucraineană și transnistreană. Astfel, în dorința expresă de a vizita cea mai mare cetate a Moldovei (Cetatea Albă), am pornit spre granița ucraineană ținând cursul Nistrului. O dreapta ratată la momentul greșit ne-a adus față în față cu granița instaurată de ocupanții transnitreni, la intrarea în orașul Tighina, adică dincoace de Nistru. Această buclă rușinoasă pe harta Europei, acest cap de pod al Moscovei peste Nistru, ce ascunde drama atâtor familii de basarabeni, ne-a prins în capcana sa, iar prezența gărzilor cu pistoale mitralieră și uniforme model Al Doilea Război Mondial, ne avertizează că nu este cale nici de glumă nici de întoarcere. Mergem înainte. O priveliște ce îmi pare ruptă din filmele despre holocaustul roșu, anacronică, ne întâmpină ostentativ, o stemă uriașă de doi metri în diametru, cu secera și ciocanul tronează peste punctul de trecere al frontierei. Senzația pentru cine cunoaște istoria comunismului este: “Lăsați orice speranță cei ce intrați aici!”. Urmează formalitățile. Pierdem în jur de două ore cu ele. Se completează formulare cu datele personale, durata vizitei etc. Apoi fiecare în parte, cu ele în mână, trebuie să intre într-o cabină de aproximativ patru metri pe doi. Așteptăm la rând, vreo 50 de persoane, călcându-ne pe pantofi. După ce aude că vorbim românește, un basarabean intră în vorbă cu noi și ne spune că de obicei formularele se completează doar în rusă sau engleză. Limba română nu există pentru transnistreni. Ne povestește drama familiei lui, ce locuiește în Tighina, și nenumăratele probleme legate de tranzitarea zonei. O rusoaică în vârstă se împinge cu nesimțire în fața noastră, fapt care ne face să îi atragem atenția. Incidentul nu trece neobservat de vameșul de la birou, care după cele patru stele mici sovietice de pe epoleți era căpitan și cel mai mare în grad acolo. Acesta, într-o română perfectă, ne atrage atenția că vorbim cam mult și ne aruncă o privire urâtă. Aflăm că și vorbitul este la comandă aici. Reușim să ștampilăm foile și putem intra în teritoriul ocupat. De remarcat faptul că pe pașaport nu se pun ștampile. ,,Stat,, mafiot sută la sută. După încordarea nervoasă de la vamă, ne hotărâm să vizităm măcar cetatea Tighinei, dacă de trecerea podului peste Nistru la Tiraspol nu poate fi vorba, pentru evitarea posibilelor probleme legate de numărul românesc al mașinii. Întrebăm în stânga și în dreapta și găsim cetatea. Porți mari de tablă vopsite gri, cu stele pe ele, manevrate de un militar. Ies 4 militari. Vorbim englezește. Ne întreabă de unde suntem. Îi întrebăm dacă putem vizita cetatea și face poze. Într-o engleză perfectă (și accent), unul din ei ne răspunde că cetatea este în renovare și este păzită de armată. Putem să ne uităm de pe un dâmb, dar nu putem face poze, căci pot fi probleme. Insistăm, vrem să facem poze. Același răspuns. Abandonăm să urcăm pe dâmbul respectiv doar ca să privim, și plecăm. După câteva secunde înțelegem situația reală. Cetatea este depozit militar. Iar noi tocmai am negociat intrarea și fotografierea. Curaj sau inconștiență? Tranzităm orașul spre vama de la capătul său. Peste tot blindate și tunuri înșirate ca monumente. Intrarea pe podul peste Nistru este baricadată cu obstacole, sârmă ghimpată, plasă de camuflaj, un transportor blindat cu tunul îndreptat spre oraș și santinele înarmate cu pistoale mitralieră. Este podul pe care basarabenii nu l-au aruncat în aer în conflictul cu separatiștii din 1992, din simplul motiv că voiau tranzitarea lui pentru recuperarea teritoriului de la est de Nistru. Pe acest pod au venit însă tancurile rusești, înfăptuind masacrul de la Tighina și ocuparea orașului. Astăzi numele Tighina nu mai apare nicăieri. Peste tot este folosită denumirea turcească-Bender (fortăreața). Ajungem la ieșire, dar traficul fiind mai mic, suntem reținuți o oră pentru un motiv fictiv, că ne lipsește o hârtie. Sătui de așteptare, îi dăm vameșului separatist ce voia de fapt – 100 lei moldovenești. Numărul de România înseamnă bani pentru ocupanții Basarabiei. Nu credeam că o să mă bucur atât la vederea vameșilor basarabeni, care ne întreabă direct: cât v-au cerut? Le răspundem și noi zâmbind să îi gonească pe ăia de acolo. Ne spun râzând că așteaptă noua guvernare să îi scape de ei. Ciudat, dar acum ne simțim ca acasă. Ajunși la vama ucraineană, procedăm la fel după aproape o oră de așteptare – 100 lei moldovenești, căci ne găsiseră și ei documente fictive lipsă. Vai săraca Moldovă, ruptă în patru bucăți, în patru state, cu fiii ei împrăștiați în cine știe câte altele, de stăpâniri venetice.

Cetatea Albă prin dimensiunile sale uriașe și prin poziția geografică, te face să simți forța Moldovei. Acolo puterea și măreția sa sunt vii, de temut, palpabile. Estuarul Nistrului la vărsarea în Marea Neagră, privit de pe zidurile cetății, îți oferă o priveliște unică în toată România Mare, ce merită văzută de fiecare român. Aici, până și ucraineanul ce lucra acolo recunoaște într-o română stâlcită, arătând cu degetul în jos spre pământ: ,,Aici este Basarabia, România!,,. Nici înlocuirea stemei Moldovei de pe intrarea în cetate cu stema cetății, nici materialele informative mistificate în ucraineană, nu pot ascunde adevărul cuibărit până și în sufletele străinilor – AICI ESTE BASARABIA, ROMÂNIA!

La întoarcere, ocolim separatiștii și intrăm direct la ai noștri, căci deja ne simțim ca în țara noastră, după excursia printre străini. Atitudinea vameșilor basarabeni este ireproșabilă. După ce ne vede tricolorul pe care îl arborasem pe cetate, un vameș ne adresează o întrebare ce ne umple inimile de bucurie: ,,Ați arborat tricolorul pe cetate să vadă și ucrainenii că acela nu este teritoriul lor, ci este pământ românesc?,,.

Tiberius Domozină