Ultimul partizan din Gruparea ”Arnăuțoiu”. Și ultimul supraviețuitor în viață al Experimentului Pitești. O mărturie ultimală din toate punctele de vedere

În ultimii 6 am tot încercat să îl intervievez pe domnul Alexandru Marinescu (născut în Nucșoara, la 17 septembrie 1929), fost partizan în Gruparea ”Arnăuțoiu”, frate al partizanului Ionel Marinescu zis ”Doctorul” și fost deținut politic pentru 10 ani și jumătate, dar fie nu se afla într-o stare bună de sănătate, fie nu avea dispoziția necesară pentru a răscoli în dramele familiei (lucruri pe care mi le transmitea la telefon regretata sa soție, decedată în urmă cu doi ani, fiindcă dânsul nu prea mai aude și detestă să poarte aparatul auditiv).

Ori de câte ori ajungeam la Poienărei, în Muscelul partizanilor, mă duceam la poarta dânsului, sperând să-l văd pe vechea prispă, la poalele ”Râpelor cu brazi”. Deasupra prispei flutură mereu un tricolor. E o superbă casă muntenească. Pe-atunci, starea de sănătate deteriorându-se, domnul Marinescu începuse să vină din ce în ce mai rar la Poienărei, stabilindu-se la București, alături de copii și nepoți.

Mă cam obișnuisem cu ideea că nu voi face niciodată acest interviu. Resimțeam un gust amar când mă gândeam la asta. Apoi, prietenul Bogdan Baciu m-a anunțat că domnul Alexandru Marinescu (ajuns la aproape 97 ani) va fi la Poienărei pe 18 iulie, cu prilejul oficierii slujbei de pomenire a partizanilor martiri din Gruparea ”Arnăuțoiu” și a susținătorilor acestora. Eveniment la care particip anual. Casa familiei e vis-a-vis de vechea Biserică cu Hramul Cuvioasei Paraschiva, din podul căreia, în toamna lui 1951, prin mijlocirea preoților Ioan Constantinescu și Nicolae Andreescu, frații Toma și Petre Arnăuțoiu au luat armele și munțiile ascunse acolo de învățătorul Gheorghe Popescu.

Da, de această dată domnul Marinescu se afla pe prispă, sub tricolor, ascultând copleșitoarea slujbă împărătească a părintelui Claudiu Samoilă, care răzbătea pretutindeni. M-am dus direct la dânsul, i-am sărutat mâna, m-am prezentat și l-am rugat să îmi acorde un interviu. Mi-a zâmbit și a acceptat. A urmat o discuție de aproximativ o oră și jumătate. Doar atât era posibil în condițiile date: obosește repede, e firesc, și nu aș fi abuzat de bunăvoința dânsului, iar eu mă număram printre cei care urmau să ia cuvântul la finalul slujbei, ulterior, toți participanții urmând să vină în curtea casei pentru a-i strânge mâna domnului Alexandru Marinescu, ultimul partizan muscelean în viață. Cred că o altă ocazie nu aș mai fi avut.

Începând cu vara lui 1949, Alexandru Marinescu și fratele său mai mare cu doi ani – Ionel, zis ”Doctorul” (student în anul 3 la Facultatea de Medicină din Cluj) – s-au alăturat partizanilor conduși de Toma Arnăuțoiu, pentru că altminteri ar fi fost arestați. Alexandru a rămas câteva luni în munți alături de frații Arnăuțoiu (mi-a relatat episoade din acea perioadă), apoi s-a îmbolnăvit de apendicită, fiind dus de Ionel la un spital din Cluj, fiindcă altfel ar fi murit în pădure. E arestat de Securitate chiar de pe patul de spital, deși e abia operat. ”Ionel a scăpat, el doar mă adusese și rămăsese pe acolo să mă vegheze, fără să iasă în evidență. La un moment dat, într-o noapte, a vrut să-i împuște pe securiștii care mă păzeau la spital, dar eram ca vai de mine, abia operat, și nu avea cum să mă care de acolo”. Atunci și-a văzut pentru ulima oară fratele. Trebuie punctat că Ionel zis ”Doctorul” a fost unul dintre cei mai eficienți partizani ai grupării, împușcându-i mortal pe cei mai mulți securiști, turnători și comuniști bifați de grupare. Da, domnul Alexandru Marinescu e ultima poartă posibilă spre Gruparea ”Arnăuțoiu”.

E însă și ultimul supraviețuitor în viață al Experimentului Pitești. După o perioadă petrecută la Jilava, în marea închisoare de tranzit, Alexandru Marinescu a trecut prin reeducarea piteșteană, fiind bătut și torturat abominabil, inclusiv de Țurcanu personal.

– De Sfintele Paști, mi-a deschis dinții cu o coadă de lingură și mi-a umplut gura cu rahat din tinetă, mi-a relatat, iar cuvintele lui m-au izbit ca o măciucă în moalele capului. (Pe fundal răsuna frumoasa slujbă a părintelui Claudiu Samoilă)

A cunoscut nume grele ale reeducării. Dan Diaca i-a administrat ”lovitura Diaca”. Apoi a trecut prin lagărele Canalului, unde a văzut cu ochii lui cum a fost exportată reeducarea violentă. O mare parte a interviului e axată pe problematica reeducării de la Pitești și de la Canal. Mărturiile dânsului îmi completează nesperat un volum de interviuri despre reeducarea piteșteană pe care îl am în lucru. Totodată, aceste mărturii sunt ”piesa” lipsă din volumul pe care îl voi dedica partizanilor și susținătorilor din Gruparea ”Arnăuțoiu” (în ultimii ani am intervievat mai mulți urmași ca parte a acestui proiect).

Acum, haideți să vorbim și despre aspectele puțin cunoscute din istoria tumultoasă a Grupării ”Arnăuțoiu”. Pentru că altfel nu veți înțelege de ce domnul Alexandru Marinescu nu va putea fi reconciliat niciodată cu Toma și Petre Arnăuțoiu. Explic în cele ce urmează.

În 1953, în Râpele cu brazi aveau să mai ajungă doar Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Tică Jubleanu, restul partizanilor murind, părăsind zona (cazul Arsenescu) sau fiind arestați la momentul în care gruparea s-a stabilit pe versanții din apropierea satului Poienărei. Ion ”Nel” Chirca, cel care construise primele adăposturi în care s-au ascuns, pierise în condiții încă neelucidate, posibil lichidat chiar de Gheorghe Mămăligă, zis ”Titi”, care intuia că Nel, zis și ”Dezertoruꞌ”, acceptase, după o îndelungată și grea clandestinitate, să colaboreze cu Securitatea în vederea destructurării întregii grupări și a rețelelor de susținători. E adevărat, constrângerile vor fi fost abominabile. Securiștii nu îi terorizau doar pe frații lui Nel, când arestați și bătuți, când amenințați cu arestarea și bătaia, luându-le pâinea de la gură, dar se pregăteau să-i trimită la orfelinat pe cei patru copii minori ai familiei, pe atunci lăsați în grija rudelor, șantaj care, până l-a urmă, l-a zdrobit pe tatăl fugar. Pe de altă parte, Nel era colțuros și iute la mânie – într-un proces-verbal de anchetă, Arsenescu precizează că îl sfătuise pe Mămăligă să nu se contrazică niciodată cu Dezertoruꞌ și cu atât mai puțin să se certe, avertizându-l că lucrurile ar putea degenera oricând. Ceea ce probabil s-a și întâmplat până la urmă, gestul lui Titi fiind de înțeles, cu atît mai mult cu cât risca să-și piardă viața sau libertatea, Nel devenind omul Securității. Astea erau vremurile.

Însă nici Mămăligă nu va trăi cât să prindă perioada Râpelor cu brazi. Avea să fie împușcat de Ion Marinescu, zis ”Doctorul”, fiindcă la momentul retragerii în munți era student în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Cluj. Vărsarea de sânge a intervenit în urma unor certuri presărate cu suspiciunile acestuia din urmă, suspiciuni cărora alții nu le-au dat glas și pe care nici nu le-au încurajat, rămânând neconfirmate până în zilele noastre. În puținele dar răvășitoarele fragmente care s-au mai păstrat la dosar din jurnalul scris de Tică Jubleanu, unul dintre martorii oculari, singurul care avea să rupă tăcerea pe acest subiect, există o relatare a episodului petrecut în seara de 6 iunie 1950. Mărturia, cutremurătoare prin simplitatea și modul direct al expunerii, mă lasă năuc de fiecare dată:

”Și aproape când să se întunece Titi a ieșit afară din bordei și doctorul l-a întrebat, ce faci pleci? Iar Titi i-a răspuns râzând, să pleci dumneata nu eu, și la aceste cuvinte auzim două focuri de pistol. Mama a început să plângă iar doctorul a zis, lasă țață Marioaro nu mai plânge că ăsta a vrut să vă împuște și că mai bine taci că nu ai nimic de câștigat”. (Fragment preluat din Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, Editura Vremea, București, 2021, pag. 461).

Cadavrul lui Titi (”lung, deșirat”, cum și-l amintea Cornel Drăgoi pe Mămăligă) a fost îngropat în pădurea Cucute, în apropierea unui bordei al familiei Jubleanu, unul dintre multele. Nimeni nu l-a căutat vreodată.

Până la urmă avea să-i vină rândul și lui Ion Marinescu, curând, foarte curând, toate semnele indicau asta. Nevoit să-și părăsească degrabă studiile, cu tatăl (învățătorul Virgil Marinescu) și fratele Alexandru arestați, mama (Ecaterina) abia pusă în libertate și cu întreaga agoniseală a familiei confiscată, însetat de o răzbunare ce poate fi înțeleasă și care, până la un punct, o consider cât se poate de legitimă, atât timp cât era direcționată împotriva securiștilor și comuniștilor, tânărul acumula din plin toate resentimentele și greutățile vieții de proscris, la o vârstă când toate aceste probleme te pot face ușor să-ți pierzi frâiele și să te lași pradă instinctualității. Relațiile cu Doctorul se vor dovedi întotdeauna fragile și de multe ori explozive, conflictele cu ceilalți exponenți ai grupării degenerând de câteva ori în situații fără ieșire. Poate tocmai pentru că îi știa temperamentul impulsiv, Toma Arnăuțoiu se împotrivește în vara lui ꞌ49 venirii lui Ion Marinescu în munți, alături de ceilalți luptători, sfătuindu-l să-și continue studiile. Ulterior, Toma îl acceptă totuși, probabil gândindu-se că un tânăr în forță își va pune umărul la supraviețuirea grupului, cooptarea Doctorului sporind sursele de alimentare. În pofida acestui calcul, problemele nu întârzie să apară. Astfel, aproape un an de zile Marinescu rămâne singur, ascunzându-se prin locuri necunoscute, apărând doar din când în când, la diverse întâlniri, sau trimițând vorbă prin interpuși. În urma retragerii lui Arsenescu, Gheorghe ”Titi” Mămăligă se alătură grupării Arnăuțoiu și, după ceva timp, rămâne o perioadă doar cu Marinescu, cei doi pendulând la răstimpuri între traiul alături de nucleul din jurul lui Toma Arnăuțoiu și ascunzătorile familiei Jubleanu, care în anii ꞌ50 își săpase bordeie separate dar făcea parte în continuare din aceeași grupare și acționa deseori împreună cu Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu și Maria Plop. Conjuncturale prin excelență, bunele relații dintre Marinescu și Titi n-aveau să reziste foarte mult, transformându-se rapid în cu totul altceva, dar deja am vorbit despre asta.

Câte zile a mai trăit, puține, ce-i drept, Marinescu a ascuns cu strășnicie că l-a omorât pe Mămăligă. Și i-a ieșit. Ba chiar i-a fost ușor: Titu și Mărioara Jubleanu urmau să iasă curând, abrupt și definitiv din scenă, în urma schimbului de focuri de pe Vâlsan, iar Tică, ultimul care ar fi putut elucida misterul dispariției lui Titi, a preferat să tacă mâlc, atât dintr-un soi de prietenie care cândva îl legase de Marinescu, dar care între timp se transformase într-un soi de subordonare, cât și din pricina – va recunoaște asta în jurnal – temerii că Doctorul, care devenise un pachet de nervi și suspecta pe toată lumea, l-ar putea împușca și pe el, la o viitoare răbufnire. Așa că Toma și Petre Arnăuțoiu vor afla târziu, abia după moartea Doctorului, că acesta îl lichidase pe Mămăligă. Inițial, când l-au întrebat unde dispăruse, Marinescu le-a zis că, cel mai probabil, Titi s-ar fi alăturat ”argeșenilor”, referindu-se la partizanii de pe Râul Argeș. Tică s-a grăbit să-i confirme spusele, completând că așa ar fi auzit și el.

N-a trecut mult și Marinescu a intrat în conflict cu Toma Arnăuțoiu, frontal, fără a-l evita în vreun chip, ajungându-se deseori la acuzații și insulte care au otrăvit viața tuturor. La un moment dat a amenințat-o pe Maria Plop că va rămâne singură, lăsând să se înțeleagă că ia în calcul să facă ceva în sensul ăsta, adică să-l împuște pe Toma. Trebuie spus că Marinescu a contestat, întotdeauna fățiș, liniile de acțiune hotărâte de Toma Arnăuțoiu, considerat, după desprinderea de Gheorghe Arsenescu și până în primăvara lui ꞌ58, unicul conducător al grupării. Spre deosebire de Toma, care prefera ocuparea unor poziții defensive și evitarea pe cât posibil a ciocnirilor cu Securitatea, pentru ca partizanii să nu-și trădeze prezența fără a fi neapărat necesar, Marinescu, tânărul cu sângele dat în clocot, era adeptul vehement al ofensivei permanente și al acțiunilor riscante, demonstrative. Ce-i drept, Doctorul avea un curaj de-a dreptul incredibil întrecut poate doar de inconștiența sa. El însă nu a putut înțelege niciodată că prudența nu înseamnă lașitate, cu atât mai mult în situația dată, când trupele de Securitate periau versanții și râpele ajutate de câini dresați și de avioane care survolau crestele, beneficiind de informările unei armate de turnători, și nici nu a înțeles că adevăratul curaj era acela de a asigura supraviețuirea grupării și a rețelei de susținători, și asta n-ar fi fost posibil fără luarea celor mai potrivite decizii care aveau scopul de a-i ține cât mai departe pe partizani de arestare și de groapa comună.

Fiind adeptul unui comportament prudent, Toma Arnăuțoiu nu voia să-și asume riscuri inutile, mai ales că se considera răspunzător de viețile celor din jurul său. Știa prea bine că acțiunile incontrolabile ale lui Marinescu primejduiau în mod real întreaga grupare și oamenii de legătură, întrucât, dacă ar fi fost prins, fapt pe care nimeni nu l-ar fi putut exclude, ba chiar se temeau că se va întâmpla curând, torturile Securității i-ar fi dezlegat limba, într-un fel sau altul, fie prin zdrobire fizică repetată, fie prin rearestarea mamei, a cărei libertate putea deveni oricând material de șantaj. Dincolo de toate aceste aspecte, faptul că gruparea a reușit să reziste în munți aproape 10 ani e o dovadă că deciziile luate de Toma Arnăuțoiu au fost cele corecte.

După ce tensiunile escaladează, Marinescu influențându-l pe Tică să părăsească împreună gruparea, cu scandal, amenințări și acuzații grele, anunțând că așteptau o parte însemnată din rezervele de alimente adunate pentru iarna ce bătea la ușă (fapt care înrăutățea considerabil situația grupării) și că își vor construi un adăpost într-o zonă necunoscută, conflictul ajunge într-un punct fără ieșire. E momentul în care Marinescu îi prezice Mariei Plop că va rămâne singură. Sunt zilele în care până și Tică, deși îi face jocul, se teme că ar putea avea oricând soarta lui Titi. Doctorul se dezlănțuise. Înainte de a-i decide lichidarea, Toma și Petre Arnăuțoiu întorc problema pe toate fațetele, așa cum obișnuiesc să facă ori de câte ori întâmpină obstacole majore. Îi cunosc și-i respectă familia, ceea ce adâncește tragismul situației – de altfel, cu ceva timp înaintea răbufnirii finale, Toma o pusese în temă pe mama lui Marinescu despre degenerarea conflictului, rugând-o să poarte o discuție cu Doctorul pentru a-l mai tempera, ceea ce s-a și întâmplat, însă nici această intervenție nu a avut efectul scontat. Dimpotrivă, amenințările lui Marinescu au devenit din ce în ce mai explicite. În aceste condiții, frații ajung la concluzia că dacă nu-l omoară pe Marinescu, acesta sigur îi va lichida pe ei, ceea ce, ulterior, Tică le confirmă, dezvăluindu-le discuțiile purtate cu Doctorul.

La 7 septembrie 1952, în acea zi fatidică, frații îi cheamă la o întâlnire pe Ion Marinescu și pe Tică Jubleanu sub pretextul unei ultime încercări de găsire a unei formule de compromis. Și Toma Arnăuțoiu chiar încearcă, potrivit relatărilor sale din procesele-verbale, să identifice o soluție pentru a evita inevitabilul, însă securea războiului nu mai poate fi îngropată. E mult prea târziu. La un moment dat, după ce fratelui său îi sunt refuzate toate ofertele, Petre Arnăuțoiu se repede la Marinescu și-i despică țeasta cu o lovitură fulgerătoare de topor. Doctorul se prăbușește cu pistolul automat încă atârnat de umăr și nu se va mai scula niciodată. Sângele-i gâlgâie negru și vâscos peste frunzele la fel de moarte ca el. Cu aceeași rapiditate, Toma îl dezarmează și-l imobilizează pe tânărul Jubleanu, care cedează nervos și le strigă că vrea să rămână alături de ei, tremură și se bâlbâie. Se teme că-l va urma pe Marinescu în groapa pe care încă nu știe că o va săpa chiar el. Cuprins de disperare, le relatează planurile Doctorului și se jură că el nu-i împărtășea opiniile, nu pe cele privitoare la vărsări de sânge. Ce-i drept, înainte și după moartea lui Marinescu, Tică s-a dovedit întotdeauna un flăcău de toată isprava și nu s-a remarcat niciodată prin acțiuni pripite și inutile care să pună în pericol gruparea. Chiar și în scurta perioadă în care a fost aliatul Doctorului, fapt la care a contribuit, într-o mare măsură, și mica diferență de vârstă dintre cei doi, acțiunile la care a participat n-au fost gândite de el, susținerea pentru Marinescu fiind de cele mai multe ori doar una pur verbală, Tică neacționând niciodată împotriva fraților Arnăuțoiu.

Nu vă grăbiți să puneți mâna pe piatră! Nu există om viu (și am convingerea că nici mort) în măsură să-l judece pe Ion Marinescu, care înainte de toate a fost un student sclipitor, o victimă nevinovată a Securității și a regimului comunist și, să nu uităm asta niciodată, un partizan autentic de un curaj ieșit din comun. Mulți securiști au mușcat țărâna din cauza lui. De asemenea, nimeni nu e îndreptățit să-i judece pe Toma și Petre Arnăuțoiu, care au avut argumentele lor, deloc de neglijat, într-o situație pe care nu ei au cauzat-o, urmând să își sacrifice viețile într-un război nobil și imposibil de câștigat faptic, dar care a însemnat enorm pentru demnitatea noastră. E dureros că mulți nu înțeleg asta.

Inevitabil, momentul 7 septembrie 1952 a reprezentat un seism care a zdruncinat conștiințele tuturor celor prezenți. O dovadă în acest sens e că Toma Arnăuțoiu îi va cere lui Tică Jubleanu, în 1954, să relateze în paginile unui jurnal împrejurările care au dus la moartea lui Ion Marinescu. E cât se poate de limpede că Toma nu face asta pentru a avea niște explicații în eventualitatea în care va fi arestat de Securitate și descusut despre Marinescu. Securiștii n-ar fi dat o ceapă degerată pe viața Doctorului. Fiți convinși că Toma știa prea bine că dacă va cădea viu în mâinile lor, urma să ajungă cu siguranță în fața plutonului de execuție, așa cum s-a și întâmplat de altfel, pentru toată activitatea sa de până atunci. Și aici s-ar fi ajuns cu sau fără episodul uciderii lui Marinescu. Însă apariția ideii unui jurnal centrat pe conjuncturile care au făcut de neevitat acea năprasnică lovitură de topor arată că Toma Arnăuțoiu era într-adevăr răscolit de cele petrecute, dorind ca rândurile lui Tică să răzbată cumva, cândva, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin posibil, către cei care i-au cunoscut și către familiile lor, pentru ca și alții să le afle punctul de vedere. Apariția jurnalului e momentul în care povestea partizanilor supraviețuitori din Gruparea ”Arnăuțoiu” capătă și un pronunțat filon dostoievskian.

Răzvan Gheorghe