Festivalul Enescu: Servilismul românesc

Când ne gândim la daci, nu avem nici o clipă imagina servilismului. Ei au fost demni. Demni şi atunci când se aruncau în suliţă să ajungă la Zamolxe.

De-a lungul timpului însă, românii au învăţat să fie servili fie faţă de ocupanţi, de hoardele barbare care îi invadau, fie faţă de cei ce dădeau peşcheş la Poartă, deci faţă de puternicii zilei din interior.

O mostră ne-o oferă Eminescu în Scrisoarea a III-a, cât de demn este Mircea cel Bătrân în contrast cu “saltimbancii şi irozii” contemporani, panglicari în “comedia minciuni”, măşti ale canaliei de pe uliţi.

Servilismul a căpătat noi forme odată cu cizma sovietică, servilismul faţă de “Lumina care vine de la Răsărit”. S-a format repede la Moscova o nouă clasă de manevră, care a pus stăpânire pe ţară. Şi de atunci a apărut servilismul de culoare roşie. Servilismul faţă de şefi, faţă de secretarul de partid.

Iar acest servilism a intrat parcă în sângele românilor, s-a conservat. S-a schimbat numai culoarea, din roşie, portocalie sau trandafirie. Ori roz-bombon, aşa cum se vede la Festivalul “George Enescu”, unde personalul a fost îmbrăcat de o firmă a organizatorilor. Cine-mparte, parte-şi face. Nu există persoană cu care discut să nu se plângă de organizare, să nu aibă rezerve faţă de un aspect sau altul din culise. Şi mulţi îmi dau ca exemplu negativ concertul de la Ateneu al lui Radu Lupu sau mai ales lipsa de comunicare a biroului de presă, lipsa de răspunsuri la întrebări simple. Nu primeşti decât: “Ne pare bine să colaborăm cu dvs. Vă stăm la dispoziţie cu orice fel de informaţii aveţi nevoie despre festival”. Întrebaţi-i dvs care e preţul aducerii Tetralogiei lui Wagner sau cu cât a fost plătit Radu Lupu? Sau de ce muzicienii români sunt cenuşăreasa festivalului, plătiţi de 15 ori mai prost decât muzicienii străini? Cum are loc o lansare de carte, în condiţiile când spaţiile de manifestare sunt rezervate numai editurilor Humanitas şi Cărtureşti, care practică un rabat de 50 la sută?

Nu există comunicare. Nimeni nu-ţi răspunde, chiar dacă faci o faptă generoasă pentru festival. Rămâne pe altă dată, adică niciodată, fiindcă dumnealor, doamnele de la comunicare, sunt ocupate cu servilismul. Ele trebuie să-i servească pe boşi.
Presa nu contează pentru ele. N-au nici o idee despre ce înseamnă să rămâi consemnat sub pana unui ziarist, care nu face parte din turmă. Dumnealor nu ştiu ce a spus Hamlet despre epitaf. Nu le pasă. Totul e să fie mulţumit “şefu’”. Dar şefu’ este şi el servil faţă de alt şefu’. Din şefu’ în şefu’. Iar marea masa de servitori iau exemplu, normal, de la şefu’. Dacă şefu’, care e când “preşedinte onorific”, când “director artistic” al festivalului, face mătănii în faţa primului-ministru, să-l numească “şef” şi la noua ediţie, de ce n-ar face şi marea masă de slugi, care tot pavoazează culisele cu cărţi de-ale lui, să aflăm cum a ajuns el de la Bârca, pardon, Timişoara, la Viena. Şi înapoi. Nu, asta urmează. Va fi o nouă carte, o spovedanie despre servilism. Păi dacă sefu’ a ieşit din cuptorul de raci şi a apărut la Ateneu cu un plic pe care i l-a dat lui Radu Lupu pe scenă, ce pretenţii să mai ai de la Oana, Simona sau Ana-Maria?! Le ierţi, săracele, sunt Omuleţe, au şi ele nevoie de pâine!

Şi mă gândesc deodată la uitătura dirijorului Paavo Järvi, american de origine lituaniană, câştigător al unui premiu Grammy, remarcat la pupitrul a numeroase orchestre faimoase, venit aici cu Orchestre de Paris, un bărbat gălbui, longilin, care tot privea în sală, la cei ce se foiau. Avea un tic, ca şi Barenboim. Nu-i plac spectatorii care vin la concert după ora anunţată. Cui îi place să fie deranjat?

Dar servilismul acţionează. Spectatori de acest tip sunt lăsaţi să intre, să deranjeze concertul. Servilismul faţă de spectator, în acest fel, este o pacoste. Fiindcă se asociază cu servilismul faţă de paranghelişti, un balast ca un ştreang pentru cultura din România. Ei sunt maidanezii culturii române, problemă irezolvabilă atâta timp cât oamenii aleşi să o rezolve, ca primarul, fac apel la referendum. Una-două, referendum. Oprescu vrea referendum dacă să adune câinii morţi sau bolnavi de pe străzi! De ce nu s-ar face un referendum să-l trimitem pe el la hingheri?! Puternicii zilei inventează tot felul de cârlige numai să împartă responsabilitatea, să nu răspundă ei de un anumit lucru.

Aşa şi la festival. Cine să-i educe pe oamenii care aplaudă între părţile unei simfonii, aşa cum s-a întâmplat şi la Simfonia a III-a în do minor cu orgă de Camille Saint-Saëns, o capodoperă, care solicită o orchestră completă, de peste o sută de instrumentişti?! Ingeniozitatea franceză se vede plenar în această simfonie, care are de toate, inclusiv un moment uluitor la pian, la care se cântă cu patru mâini.

După revoluţie, unii au avut impresia că sunt liberi dacă îl înjură pe Iliescu aşa cum vor ei. Li s-a dat astfel iluzia că e democraţie, dar treptat-treptat s-a format o nouă securitate, servilismul faţă de ea fiind mult mai periculos decât servilismul comunist, aşa cum îmi spunea şi Emil Constantinescu la recitalul lui Radu Lupu. După cum vedeţi, oamenii, la concerte, discută nu muzică, ci fac politică. Obsesia zilei de mâine este mai puternică decât muzica lui Schubert. Muzica clasică, interpreţi aleşi, un festival de proporţia lui “Enescu”, sunt un lux, sunt pentru ţări aşezate, care şi-au rezolvat fundamentul, traiul decent al populaţiei. Problemele cu care se confruntă România nu creează un climat normal pentru perceperea unui fenomen de muzică simfonică.

Ţigăneala, manelizarea, datoriile externe, moartea unui “împărat” (se credea că românii au avut numai domni şi regi), unui copil muşcat de câini, mizeria de pe străzi, nesiguranţa zilei de mâine, şomajul, sunt probleme vitale, care nu îngăduie o viaţă normală. Nu suntem în Central Park să facem festivaluri mamut. Festivalurile mamut din România sunt categoric semnul crizei puternice în care se află ţara. Următoarea ediţia a festivalului “Enescu” va fi mai strâmtă, fiindcă rechinii s-au întins mai mult decât le este plapuma. Va fi o ediţie “scurtă”, tot mai scurtă, cum erau primele ediţii, care se desfăşurau şi la trei ani odată. Da, dar veneau unul şi unul, Menuhin, Oistrach, Karajan, Rubinstein, Isac Stern şi alţi monştri sacrii ai muzicii. Acum vin toţi amicii lui Holender, fiindcă papa are mălai de la bietul român să le dea cu sacul.

Festivalul a devenit o cortină. Cu care se acoperă probleme vitale, ca jaful economiei naţionale, cum este şi cazul Roşia Montană, ca şomajul, mizeria salariilor, prostituţia, nesfârşitul circ prezidenţial, politizarea a tot ce respiră românul, bombardamentul “analiştilor politici”, gafele in guvernare, minciunile politice fără sfârşit. Se pun în loc fel de fel de iluzii, incongruente cu frumuseţea, evadarea, visul unor concerte, precum cel oferit de Orchestre de Paris. Şi în special Concertul nr. 2 în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 15 de Benjamin Britten, la vioară norevegianca Vilde Frang, o nouă stea pe firmamentul violonisticii, cum scrie ‘”The Guardian”.

Cu adevărat piesa lui Britten este o excepţie de la stolul disciplinat al repertoriului din festival. Este o piesă compusă în America în 1939 şi prezentată la Carnegie Hall din New York, sub bagheta lui Sir John Barbirolli. Este alcătuită din trei părţi înlănţuite, fără întrerupere. Şi e concepută contra sens, invers decât concertele clasice, adică partea vivace, Agitato, este centrală, încadrată de două părţi lente. Totul este neobişnuit din punct de vedere stilistic. Britten reprezintă aici cu brio simbolismul englez, plin de umor şi spirit. El avea aversiune faţă de bombasticismul sonor, dovadă alternanţa dintre cromatism şi diatonism, cu epilogul Lento e solenne, discret, senin, luminos.

Melomacii bucureşteni însă nu sunt pregătiţi să primească o astfel de ofrandă. Care este un model de anti-servilism.

Grid Modorcea