Se spune că la temelia prezentului se găseşte acel amalgam de fapte bune şi rele pe care le-am săvârşit în trecut. Altfel spus, aşa cum ne-am aşternut acum câteva decenii, aşa dormim astăzi. Toate bune, numai că dacă ne uităm prin aşternutul nostru s-ar putea să ne îngrozim. Să observăm că a fost invadat de foarte multă minciună. Pesimiştii ar spune că minciuna, în diversele sale forme, este incorporată în chiar „fibra” existenţei noastre. Sigur că da, minciunile au şi ele ierarhia lor. Aşa se face că unele dintre ele se pot dovedi catastrofale prin consecinţe. Pot fi ingredientul unor ample operaţiuni de manipulare, pot legitima decizii politice profund eronate. Pe scurt, pot malforma mersul prin timp al unei întregi comunităţi.Mistificarea comunistă privitoare la monarhie şi Rege este un astfel de caz. Cu toate că aveau spatele asigurat de tancul sovietic, comuniştii erau puternic bântuiţi de complexe. Le lipsea ceva. Acel ceva care oferă linişte şi deliciu puterii, anume suportul popular. Când Regele era alungat dintr-o ţară ocupată de bolşevici, românii sufereau în muţenie. De fapt, continuau să creadă într-o instituţie de tradiţie care le oferise stabilitate şi demnitate. Era un lucru pe care comuniştii îl ştiau prea bine. Mai erau conştienţi că pentru a distruge acest tip de loialitate nu era suficient pistolul sau şenila. Regele din sufletele românilor putea fi alungat cu arme mult mai perfide, precum defăimarea şi minciuna. Vorbim aici de o infernală operaţiune de propagandă care avea să fie dirijată cu predilecţie asupra tinerilor si mai ales a copiilor. Pentru a fi dezorientaţi, pentru a le fi pervertite sentimentele şi credinţele a fost aruncat în luptă tot arsenalul de mijloace de agresiune propagandistică: presa, radioul, filmul şi mai ales manualul.

Minciuna pură era aluatul prin care se încearca a fi reconstruită memoria generaţiei tinere. La numai 10 ani, copiii români învăţau din manualul de istorie că principele Carol I era un „pârlit” care venise în ţară să facă avere. Că Regele, în sens generic, era „capul exploatatorilor”, încarnarea viciului incurabil al avariţiei. Că era „călăul nemilos” al poporului, care organizase executarea a 11 000 de ţărani în 1907, a sute de muncitori grevişti în 1918 sau 1933. Că era „trădător de patrie”, fiind tentaculul imperialismului capitalist occidental în România. Drăcescul portret era reluat în forme chiar mai ample la 14 ani şi apoi, pentru cei care urmau liceul, la 18 ani. Iată reţeta, tratamentul pe care comuniştii l-au aplicat vârstei inocenţei vreme de 50 de ani.

Astăzi, cu regăsita minte de pe urmă, tot mai mulţi ne gândim că ar fi fost bine ca în 1990 România să redevină regat. Din păcate, pe cât era de necesar pe atât era de imposibil. La acel moment de răscruce doar generaţia bunicilor mai găsea cîte un gând sau o vorbă bună despre Rege. În rest, pentru marea parte a populaţiei României, care traversase nemilosul experiment comunist al spălării de creier, Regele şi monarhia întruchipau răul absolut. Ni se întâmplase deja ceea ce, într-o discuţie din 1947 cu Principesa Ileana, prevestise sentenţios şi cu rânjetul pe buze, stalinistul Emil Bodnăraş: „Dv. şi clasa dv. trebuie să dispăreţi. Trecutul trebuie să dispară. Aşa cum distrugem şi cenuşa morţilor, ca să nu mai rămână nimic, tot aşa trebuie să distrugem toate urmele de dragoste şi respect pentru memoria lor [a suveranilor României] în inimile oamenilor. Ceea ce mama dv. [Regina Maria] a făcut pentru oameni, ceea ce aţi făcut dv. pentru ei trebuie întâi întinat şi apoi şters de tot.”.

Porneam, aşadar, prin labirintul tranziţiei cu o teribilă infirmitate mentală dar care, aveam repede să constatăm, era însoţită de o nesfârşită notă de plată. Găsim pe ea, fie şi la o lectură selectivă, republica FSN-istă cu o legitimitate îndoielnică, clădită, din nou, pe miciună şi manipulare. Apoi, hidoasele şi parcă nesfârşitele runde de mineriade care au mânjit România anilor 90. O galerie de politicieni fanariotizaţi pentru care România se reduce la familie, cel mult la gaşca de prieteni hămesiţi. Aceiaşi politicieni care ne poftesc să facem „ciocul mic”, îngâmfându-se că ei ne-au făcut europeni şi euro-atlantici. Se fac a nu şti că, într-adevăr, am ajuns prin NATO şi UE, dar vai: prost îmbrăcaţi, cu şlapii rupţi şi cu capul plecat.

Oricum, pentru a reuşi să ne smulgem din ghearele acestei minciuni malefice care se regenerează pe sine nu cred să există altă cale decât curajul de a căuta, a afla şi mărturisi adevărul. Adevărul despre România perioadei regale în care am putea îndrăzni să ne ancorăm prezentul şi viitorul. În felul acesta vom evita ca peste alţi 20 de ani să ne regăsim în aceeaşi mlaştină a deznădejdii şi regretelor.

Cornel Jurju, Clubul Monarhiștilor Clujeni