,,Trăind printre cărţi’’, cum singur mărturisea în cele şase volume de critică şi istorie literară, profesorul universitar doctor Marian Barbu a reuşit de-a lungul timpului să se impună în spiritualitatea românească printr-un anumit tip de atitudine faţă de el însuşi, faţă de semeni, printr-o muncă susţinută în abordarea mai multor genuri literare: istorie şi critică literară, roman, poezie etc.

Pentru că tot am amintit termenul de ,,critică,’’ trebuie să spunem faptul că în urmă cu ceva timp (sunt ani de atunci şi, totuşi, parcă ieri!), îmi puneam întrebarea: pe când şi la noi, la români, (habar nu am dacă la alţii o fi?!) o Istorie a Criticii Literare? Adică pe când o lucrare în domeniul amintit anterior, după modelul Criticii raţiunii pure, ea însăşi, în ultimă instanţă, un inventar critic al tuturor conceptelor, din Antichitate şi până la Kant. Cu alte cuvinte, pe când o ,,oglindă’’ a domeniului literar, în care, evident, la nivel de concept, să ne vedem şi să ne limpezim, cumva, asupra a ceea ce a făcut omul, ca expresie literară, în acest domeniu . Uşor de zis, greu de realizat câtă vreme critica (cea literară, în special) ar fi sumă de perspective la nivelul expresiilor obiectiv-subiective, despre o lume virtuală a unor cărţi, ele însele exprimate obiectiv-subiectiv, de către autori. Dacă mai adăugăm faptul că şi aceştia sunt parte din natura umană universal subiectiv-obiectivă (obiectivarea prin raţiune, la nivelul conştiinţei se întâmplă, în special, în cazul trăirilor limită), dorinţa mea (probabil şi a altora), tinde spre anulare. Tinde, zic, mai ales că, dintr-un fel de orgoliu în interiorul domeniului, adică la critici literare, au apărut metacriticile, meta-metacriticile şi multe alte forme de exprimare, care mai de care mai sofisticate, în special, la nivel de comunicare, de exprimare, încât nu mai spun cine ştie ce. Povestea (cu mult, chiar foarte mult adevăr), conform căreia imperiile s-au distrus din interior (ideea de a fi şi tu a implicat, de când lumea, datul în cap la celălalt, nimeni altul decât semen al tău), este cum nu se poate mai adevărată şi în cazul criticii. În consecinţă, dezamăgit de însuşi modul manifest al ei, acum, mai târziu, nu numai că nu mi-aş mai dorit o astfel de lucrare, dar îmi pun întrebarea dacă nu cumva Critica literară, ca de altfel şi filosofia (contemporană, în special), mai are obiect? Şi totuşi, dacă obiectul pentru filosofie, de la Aristotel la Hegel, este conceptul, adică autodezvoltarea gândirii, având ca fundament fiinţa, omul şi cunoaşterea de sine, în critica literară (mai nou venită în lume sau, oricum, nu cu atâta vechime), obiectul, în marea sa parte, se urzeşte în jurul ideii de frumos. Frumos care, după Kant, poate fi (ca fiinţare) şi fără concept. Să fie de vină gânditorul german? În parte, da, pentru că prin a sa critică a raţiunii pure, pune sub semnul îndoielii capacitatea omului de a dobândi cunoaştere chiar din conceptele ce stăteau sub umbrela metafizicii împărţită până la el (la Kant), în cosmologie raţională, psihologie raţională şi teologie raţională. Îmediat, după gânditorul german, în istoria ideiilor, cunoaşterea stă, în genere, sub semnul neokantienilor, sub semnul logicii, al matematicii, al teoriei ştiinţei sau al analizei limbajului. În pas cu filosofia (modernă, în special) a mers literatura, şi, evident, şi critica literară. Revenind însă la ideea de frumos, în societatea contemporană (bântuită mai nou doar de pretenţii stiinţifice, lăsând pe cele ideologice la o parte, că se încurcă rău orice abordare), observăm că el, frumosul (chiar şi cel din literatură, frumos ca parte din estetică), nu mai este susţinut de ştiinţă, cum ar fi şi firesc (de critică sau metacritică, ramură mai nouă, cu pretenţii de ,,ştiinţă pură’’), ci de publicul contingent care admiră (manipulat), succesul. Suces ce se bizuie mai ales pe ,,zvon’’ (ca mesaj comunicaţional la nivelul comunicării de masă), impus de marketing (interesat doar de a vinde. …Sau interesat de imagine! Nu are importanţă ce, bani să iasă! ), şi el considerat, în zilele noastre, filosofie. În aceste condiţii, se pune, firesc, întrebarea: cum rămâne acest domeniu, critică literară, domeniu care pentru a fiinţa îşi asumă responsabilitatea de a releva lumii valoarea operelor literare? Cum rămâne cu a fi obiectiv (abandonăm fie şi doar formal subiectivitatea), când critica şi istoria literară decretează: aceasta este o carte demnă de luat în seamă? Răspunsul? Estetica, într-un fel, filosofia moralei şi morala (dincolo de teorie, atât cât mai este ea acum, ca morală practică), în alt fel, exegeţii, în felul lor… Hermeneutica oscilează între Schleiermacher (întemeietorul ei, ce formulează canoane), Wilhelm Dilthey (care îndeamnă la a retrăi opera pentru a o înţelege chiar mai bine decât autorul), Heidegger (ce sugerează punerea în valoare a întregului prin parte şi a părţii prin întreg, adică prin ,,cercul hermeneutic’’) şi Gadamer (care găseşte de cuviinţă să spună că vom ajunge la un rezultat, folosind ansamblul ,,adevăr şi metodă’’).

Toate cele enumerate anterior îşi găsesc expresie în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea şi prima jumătate aa secolului trecut. Eistă însă, în particular, şi excepţii, altfel chiar că s-ar alege prful. Contemporan nouă, profesorul universitar doctor Marian Barbu, simplificând aproape totul, în special, lumea textului literar, spune simplu că perspectiva lumii (lumii cărţii, că despre această lume este vorba) se deschide din cuvânt. Din cuvântul ziditor, desigur, şi creaţiile sale literare – deloc puţine la număr şi deloc monotone ca perspectivă de abordare (Romanul de Mistere, Ocheanul timpului, Simbolistica poeziei lui Ion Barbu, Universalia, Trăind printre cărţi, Oraşul la ora amintirilor, Aproapele nostru trădează, Colonelul de la Ghiol, Provizii de soare, Poeme americane, Aproximări soresciene , Mircea Eliade-subiect logic şi gramatical etc. ) – creaţii cu un evident şi puternic ecou în literatura contemporană. Meticulos în adevăratul sens al cuvântului, grijuliu până peste marginile firii cu Limba română, Marian Barbu impresionează nu numai prin această perspectivă deschisă lumii din cuvânt, ci şi prin însuşi cuvântul pus în slujba a tot (ca expresie literar artistică), cuvânt regăsit în cărţile publicate, vrând (fără a fi mistic) să ne reamintească versetul biblic de o profunzime nebănuită ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu’’(Întruparea Cuvântului- Evanghelia după Ioan).
Trecând uşor peste cei cinzeci de ani pe meridianele scrisului, Domnia Sa a luat, în acelaşi timp, lumea în răspăr, analizând şi sintetizând (atât cât omeneşte este posibil) tot ceea ce este nou în literatura ce însumează spaţiul spiritual al terei. Volumul Universalia stă mărturie afirmaţiilor noastre anterioare, dar şi portetului pe care şi l-a pus, cu migală, imanenţă pe pânza vremurilor sale.

Nicolae Bălaşa