Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este doctor în istorie la Paris şi cercetătător la un institut de profil din Bucureşti, care a scris o excepţională carte , „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860)” apărută la Editura Humanitas. Lecturând cartea şi încadrând-o în spiritul Şcolii Analelor privind durata lungă rămâi cu o concluzie amară, că modernizarea poporului român s-a efectuat extreme, de lent şi nu a afectat spiritul în ansamblu al neamului. La 1790 sau 1830 citind registrele parohiale, ale poliţiei sau rapoartele cârmuirii problema modernizării avea aceleaşi trăsături repetitive. Societatea românească arhaică refuza modernizarea. Că boierii erau cu işlic sau şalvari sau ţăranii în cămăşi de in se observă o rezistenţă la germenii modernizării veniţi din Occident pe filiera imperială rusească. De la şalvari la costumul nemţesc boierii au trecut repede la 1812 în timp ce era Bucureştiul ocupat de trupele ruse, dar la fel de repede şi-au reluat negustorii hainele arnăuţeşti şi “para” pe cap după ce ruşii s-au retras. Ţările Române între 1750 – 1860 erau conduse doar de câteva familii boiereşti care primeau rangurile şi slujbele cele mai înalte în stat, care apoi erau lăsate moştenire copiilor, oarecum asemănător cu ce se întâmplă acum în partide şi universităţi. Slujbele se cumpărau pe bani grei şi apoi erau răscumpărate de marii boieri prin abuzuri şi extorcarea locuitorilor.  Clasa de mijloc era foarte subţire şi formată în general din negustori, meseriaşi, arendaşi sau slujbaşi la stat. Şi aceştia depindeau de curtea unui boier mare ca să supravieţuiească în ţesătura relaţiilor aproape medievală la 1800. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu reuşeşte să scoată în evidenţă factorul occidentalizării Ţărilor Române prin puterea protectoare Rusia. Generalii ruşi au adus limba franceză în saloanele capitalelor Bucureşti şi Iaşi, au implementat o legislaţie modernă şi prima Constituţie: Regulamentul Organic, care aducea puţină ordine juridică în haosul din Principate. Ruşii nu numai că au ridicat clădiri moderni şi trasat parcuri englezeşti, dar au impus prin legislaţie accesul în instituţii a unor funcţionari ce nu făceau parte din marea clasă boierească.

 

evgheniti-ciocoi-mojici-despre-obrazele-primei-modernitati-romanesti-1750-1860_1_fullsize

Căderea marii boierimii s-a făcut şi datorită cheltuielilor uriaşe cu o curte de protocol extrem de costisitoare, care asigura pânza relaţiilor sociale şi “obrazul fin”. Biserica Ortodoxă şi preoţii, paradoxal pentru unii, a fost un factor de modernizare în epocă. Domnitorii fanarioţi sau pământeni s-au folosit de feţele bisericeşti în transmiterea reglementărilor şi legislaţiei moderne. Preotul satului era un crainic care transmitea sătenilor circularele domnilor sau ispravnicilor şi avea grijă ca acestea să fie receptate. Tot preoţii ţineau registrele de naşteri, decese şi căsătorii, care au oferit o statistică sociologică pentru cârmuire privind impozitele şi masa populaţiei Principatelor. La fel şi presa bisericească era citită după slujba duminicală în curtea lăcaşului ca în “poiana lui Iocan” a lui Preda peste 100 de ani. Preoţii şi presa bisericească îi învăţa pe ţărani metodele moderne de agricultură şi cum să-şi construiască case nu bordeie, cu geamuri mari şi bine aerisite. Nu întâmplător şefii adunărilor obşteşti erau mitropoliţii, Biserica era stâlpul modernizării. La 1831 existau 8000 de preoţi în Ţara Românească şi abia 104 de medici şi profesori. Proporţia era uriaşă în favoarea preoţilor. Statul a încercat să sprijine învăţământul ca tot mai mulţi tineri să înveţe carte pentru aparatul administrativ, medicină şi educaţie. La 1830 spitale funcţionau pe lângă biserici şi mănăstiri. Românii, prin fire conservatori, accepatu cu greu modernizarea. Abia după revoluţia de la 1848, unde nu întâmplător preoţii au fost “călare pe tunuri” în fruntea revoltelor, s-a ciobit din casta boierească a câtorva familii şi mai mulţi tineri au început să aibă acces la funcţii publice. Domnii vindeau cu forţa şi “caftane boiereşti” celor care nu doreau din clasa negustorească pentru a obţine bani la buget. Abia cu venirea lui Al. I. Cuza putem vorbi în Principate de instituţii moderne şi o clasă intelectuală provenită şi din clasa de mijloc sau chiar din rândul ţăranilor înstăriţi. Atunci, la 1860 evghenitii aceşti nobili cu experienţă, conform tradiţiei greceşti, au început să facă loc în clasa superioară, administraţie şi educaţie reprezentaţiilor  unei generaţii de români din clasa de mijloc. Totuşi, în lumea satului, lipsa educaţiei, a asistenţei medicale, sărăcia şi bordeiele erau o paradigmă de la 1760 la 1860 aproape neschimbată. Era o lume dinamică şi neliniştită, cu ţărani care se certau cu vecinii boieri pentru hotarul de pământ, cu preoţii ce-şi băteau nevasta sau făceau adulter, şi “înjurau” orânduirea de câte ori avea prilejul. La ţară reglementările sociale se bazau pe clasica “gura satului”. Domnii Sturdza sau Bibescu duceau un adevărat război cu ţăranii să-şi pună gardurile şi casele în linie dreaptă pe şosea.

Putem spune că modernizarea a fost numai apanajul oraşelor la 1860, satul a rămas încremenit în timpul său istoric, cum “veşnicia s-a născut la sat” vorba poetului L. Blaga. Citind cartea istoricului Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860)” am avut în paginile ei, câteodată, revelaţia, că am citit despre lucruri, fapte, atitudini, care au rămas neschimbate de 200 de ani de când a început aventura modernizării Principatelor Române. Am citit despre un tip de român febril, petulant şi cu un  spirit endogen aproape peren.

Ionuţ Ţene