Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) (Mc. 2, 1-12)

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

În Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post, Biserica a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie textul din Evanghelia după Sfântul Marcu (2, 1-12), în care ne este relatată minunea vindecării slăbănogului din Capernaum. Minunea este prezentată şi de Sfinţii Evanghelişti Matei (9, 1-7) şi Luca (5, 17-26). De asemenea, în aceeaşi duminică se face pomenirea Sfântului Grigorie Palama, mutat la cele veşnice la 14 noiembrie 1359 şi trecut în rândul sfinţilor la scurt timp după aceasta (în 1368), care a fost mare apărător al dreptei credinţe, afirmând că prin rugăciune stăruitoare şi îndelungată şi prin asceză curăţitoare de patimi, credinciosul ajunge să se unească şi să se împărtăşească din lumina cea necreată şi veşnică a lui Dumnezeu. Rânduiala prevede şi un text al Evangheliei special pentru pomenirea Sfântului Grigorie, text specific zilelor de pomenire a ierarhilor (Ioan 10, 9-16).

Credinţa bărbaţilor ce-l purtau pe bolnav aduce vindecarea

În cele ce urmează însă, vom stărui asupra textului Evangheliei duminicale. Ce aflăm din relatarea Sfântului Evanghelist Marcu? El ne spune că, într-o zi oarecare, Mântuitorul a intrat iarăşi în Capernaum, „în cetatea Sa“, cum precizează Sfântul Matei (9, 1), şi acolo, aflându-Se într-o casă, propovăduia mulţimilor dornice să audă cuvântul lui Dumnezeu. Aşa de mulţi erau cei care ascultau cuvântul, încât nu mai era loc nici în casă, nici în faţa uşii. În mulţimea adunată era şi un slăbănog care, neputându-se purta singur, era ajutat de patru bărbaţi. Aceştia, voind să-l ducă la Iisus şi neputând trece prin mulţime, au făcut o spărtură în acoperiş şi pe acolo au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Este important să remarcăm faptul că gestul acelor bărbaţi nu a rămas neobservat de Mântuitorul. Dimpotrivă. Ne-am fi aşteptat ca El să se concentreze asupra celui suferind, sau poate chiar să-Şi continue cuvântul, sau să atragă atenţia celor care tulburau mulţimile adunate acolo ca să asculte cuvântul Împărăţiei. Nimic din toate acestea. Cele menţionate aici puteau fi sesizate cu uşurinţă de toţi cei prezenţi. El însă, ca Dumnezeu, îşi îndreptă atenţia asupra a ceea ce nu se vede şi nu stă la îndemâna oricui să observe, anume credinţa acelor bărbaţi care-l purtau pe slăbănog: „Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!“ Dar unii dintre cei de faţă au început să cârtească şi să cugete în inimile lor, acuzându-L pe Hristos de hulă pentru că iartă păcatele, putere care aparţine numai lui Dumnezeu. Iisus însă, cunoscând gândurile lor, le-a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi ce putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta“ (vv. 8-11). Şi îndată s-a vindecat slăbănogul, iar cei de faţă, minunându-se, au adus slavă lui Dumnezeu.

Textul din Sfântul Marcu oferit nouă în această duminică spre meditaţie, ca hrană sufletească şi ca dreptar de vieţuire în zilele care urmează, este foarte dens şi conţine multe şi folositoare învăţături.

Mai întâi, Evanghelia citită în Duminica a doua a Postului Mare ne atenţionează asupra datoriei creştineşti şi grijii personale de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, şi ascultându-l, să-l împlinim în viaţa noastră de zi cu zi. Când Evanghelistul consemnează faptul că în jurul Mântuitorului, în casă şi afară, era mulţime multă de popor, nu face menţiunea doar pentru a ne arăta că nu mai rămăsese loc şi pentru cei care, purtând pe slăbănog, voiau să ajungă la locul unde se afla Mântuitorul învăţând. Ci Sfântul Marcu vrea să ne arate că poporul era în jurul Mântuitorului şi-I asculta cuvântul. Precizând aceasta, Sfântul Marcu ne spune, de fapt, că orice cuvânt al Evangheliei îl vizează pe ascultătorul de astăzi, participant la Sfânta Liturghie. De altfel, îndemnul liturgic: „Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie“ întăreşte ideea că Evanghelistul, consemnând că mulţimile adunate în jurul Mântuitorului Îi ascultau cuvântul, vrea să ne atenţioneze şi pe noi ca să fim cu luare-aminte la cuvântul sfânt.

Suferinţa slăbănogului îi afectase atât trupul, cât şi puterile sufleteşti

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu este lucrare vocaţională care aparţine persoanei umane încă din pruncia duhovnicească dobândită prin Botez. Înainte de afundarea în cristelniţă, cu untdelemn sfinţit, preotul unge părţile principale ale trupului celui venit să se boteze, rostind formule potrivite pentru fiecare parte a corpului: pe piept: spre tămăduirea sufletului; pe spate: şi a trupului; la urechi: spre ascultarea poruncilor Tale; la picioare: ca să umble pe căile Tale. Aceasta înseamnă că întreaga persoană umană, trup şi suflet, este aşezată, restaurată în chemarea ei de a asculta şi a împlini voia lui Dumnezeu pe pământ. La Sfântul Maslu, în rugăciunea a şasea, Biserica se roagă pentru cel aflat în suferinţă în felul următor: „Gura lui (a celui suferind pentru care oficiem Sfântul Maslu, n.n.) o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre slăvirea neamului Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale…“ Aceasta înseamnă că suferinţa nu este doar aceea care afectează trupul, ci şi puterile sufleteşti care nu mai lucrează prin trup, potrivit vocaţiei primare. De aceea, Hristos, vindecând pe slăbănog, restaurează şi spiritul, prin iertare, iar prin Taina Maslului, vindecându-se, cel bolnav să meargă iarăşi în căile Domnului, să asculte cuvintele Lui, să lucreze cele bineplăcute Lui, aşa după cum a fost chemat şi întărit prin Botez.

Deschiderea auzului spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu modelează gândirea şi inima şi viaţa noastră. Iar când auzul este permanent deschis spre cuvântul lui Dumnezeu, şi cugetarea noastră este după cuvântul auzit şi după voia Celui Care îl rosteşte, după voia lui Dumnezeu. Psalmistul spunea: „Legea Ta, Doamne, cugetarea mea este“ (Ps. 118, 77). Când cuvântul pe care îl ascultăm este bun şi cugetarea noastră este bună, şi inima noastră se îmbunează. Când îi repetăm întruna unui copil că este rău, chiar dacă el e bun, se face rău pentru că aude cuvinte rele, iar de-i spunem întruna că este bun, chiar de e rău, se îmbunează prin auzirea cuvintelor bune. Între auzire, cugetare şi starea inimii este o legătură profundă. Când cugetul este rău şi viclean, inima devine rea şi vicleană, iar când cugetul este curat, şi inima e bună şi curată. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii, preotul se roagă pentru sine, dar şi pentru comunitate, zicând: „Curăţeşte-mi sufletul şi inima de cugete viclene“ (din rugăciunea din timpul Heruvicului), iar psalmistul se ruga zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Ps. 50, 11). În viaţa noastră însă, din cauza stricăciunii care pune stăpânire pe noi, poate să apară şi o prăpastie între auzire, gândire şi simţire. Adică poţi să auzi cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, dar să gândeşti ca un necredincios şi să simţi ca un vrăjmaş. Cei din jurul Mântuitorului Îi ascultau cuvintele sfinte, sfinţitoare şi mântuitoare, dar cugetele şi inimile unora erau străine de ceea ce auzeau: „Şi erau acolo, spune Sfântul Marcu, unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?“ (Marcu 2, 6-7).

Cuvântul lui Dumnezeu, pâine pentru suflet

În Postul Mare, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu are şi un alt scop, acela de a ne hrăni spiritual. În perioada Triodului, conţinutul slujbelor se modifică substanţial. Imnele liturgice ne îndeamnă la postire, la înfrânarea limbii şi a gândurilor, la priveghere îndelungată şi la cugetare smerită, la fapte bune şi la pocăinţă. Deci, imnografia arată că perioada în care ne aflăm este timpul înnoirii noastre lăuntrice şi al făpturilor bune. Pe lângă imnografia cu un conţinut special, în aceeaşi perioadă apar, în cadrul sfintelor slujbe, o mulţime de texte scripturistice, sub forme diferite (paremii, catisme etc.). Prezenţa lor în cult aminteşte de perioada catehumenatului, când cei care se pregăteau să devină creştini, prin Botez, erau ajutaţi să înveţe dreapta credinţă şi Sfintele Scripturi. Dar învăţătura de credinţă şi cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi nu erau oferite doar ca lecţie de învăţat, hrană pentru minte, ci şi ca „pâine“ pentru suflet, ceea ce arată că, ascultând lecturile biblice şi cugetând la ele, noi învăţăm Sfintele Scripturi şi ne hrănim în acelaşi timp. Când ispititorul s-a apropiat de Mântuitorul, după lunga-I postire, şi I-a zis să prefacă pietrele în pâini pentru a-Şi arăta dumnezeirea, Domnul îi răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Aşa cum atunci când trudim fizic mai mult avem nevoie de hrană mai multă şi mai consistentă, tot aşa când trudim spiritual mai mult, iar postul ne cheamă la un efort sporit şi împuţinăm hrana trupească, avem nevoie de hrană duhovnicească mai multă ca să rezistăm şi să biruim în luptă. Iar hrana pe care ne-o oferă Biserica este cuvântul lui Dumnezeu din care, ascultându-l, ne hrănim. Fără îndoială, ne hrănim şi în alte chipuri. Mântuitorul ne spune că însăşi mişcarea noastră duhovnicească spre El, hotărârea de a fi mai ascultători şi mai buni împlinitori ai voii Lui, ne hrăneşte duhovniceşte, se transformă în „pâine“ care ne potoleşte foamea. Şi tot El spune că credinţa ne potoleşte setea: „Şi El a zis (consemnează Sfântul Evanghelist Ioan): „Eu sunt pâinea vieţii“; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“ (6, 35). Dacă mişcarea spre Hristos ne hrăneşte, iar credinţa ne potoleşte setea, înseamnă că atunci când păşim cu credinţă spre Sfânta Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie, am început deja să ne potolim foamea şi setea duhovnicească, iar pe deplin aceasta se împlineşte prin împărtăşirea din Sfântul Potir.

Faptele lui Dumnezeu le pot împlini doar cei ce au credinţă

În al doilea rând, Evanghelia ne vorbeşte despre puterea vindecătoare a credinţei. De data aceasta, altora aparţine credinţa şi altcineva este vindecat. „Văzând credinţa lor“, subliniază Evanghelistul, a celor patru bărbaţi care purtau patul, Hristos l-a vindecat pe slăbănog, iertându-i păcatele.

Nu este singurul caz în care Hristos acţionează astfel. Văzând credinţa femeii cananeence, Hristos i-a vindecat fiica rău chinuită de un diavol: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela“ (Matei 15, 28). Văzând credinţa sutaşului, i-a vindecat sluga (Matei 8; 10, 13).

Despre credinţă s-au spus multe şi din cele multe care s-au spus, multe ne sunt cunoscute. Se cuvine însă să subliniem aici câteva aspecte pentru a înţelege că aşezarea acestui text, care ne relatează vindecarea minunată a unui slăbănog, în inima Postului Mare, nu este întâmplătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cel ce are credinţă poate împlini şi faptele (lucrările) lui Dumnezeu, iar cel ce nu are credinţă nici măcar pe ale sale nu şi le poate împlini“. A vindeca, mai ales când sunt boli incurabile, nu stă în puterea omului, ci a lui Dumnezeu. Prin credinţă însă participăm la o lucrare dumnezeiască. A ierta păcatele stă în puterea lui Dumnezeu, iar a fi iertători cu cei din jur înseamnă a participa la lucrarea iertătoare a lui Dumnezeu. A zidi cerul şi pământul, marea şi toate câte sunt în ea stă în puterea lui Dumnezeu. A muta munţii dintr-un loc în altul stă, iarăşi, în puterea lui Dumnezeu. Dar prin credinţă, şi omul poate să facă aceasta: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta“ (Matei 17, 20). Iar când Mântuitorul le spune celor patru bărbaţi că-l vindecă pe slăbănog pentru credinţa lor, arată puterea vindecătoare a credinţei şi chemarea omului ca prin credinţă să participe la lucrările lui Dumnezeu. În Pateric ni se spune că fraţii începători au mers la un avvă şi l-au întrebat despre credinţă. Iar el răspunzând, folosind cuvintele Mântuitorului, a zis: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui: Mută-te de aici…“ şi zicând acestea, muntele din apropiere a început să se mişte. Atunci avva a zis: „Stai, munte, că nu vorbeam cu tine!“

Grija faţă de suferinzi, un exerciţiu de smerenie şi răbdare

Un ultim aspect pe care îl subliniem aici se referă la iubirea jertfelnică pe care cei patru bărbaţi şi-au asumat-o purtând pe pat pe slăbănog, nădăjduind şi crezând că jertfa lor nu va fi în zadar. Şi nu a fost. Gestul celor patru bărbaţi, propus nouă spre meditaţie în timpul postului, ne sugerează faptul că perioada Postului Mare este vremea înmulţirii faptelor bune – a dăruirii faţă de aproapele -, slujirii celui în suferinţă, îmbrăcării celui gol şi hrănirii celui flămând. Sfântul Isaac Sirul spune că „nu există exerciţiu de smerenie mai bun pentru monah decât grija faţă de cei aflaţi în suferinţă“. Aceasta înseamnă că atunci când Biserica a organizat instituţii sociale de îngrijire a bolnavilor, precum bolniţele de pe lângă marile mănăstiri, nu a împlinit doar o lucrare filantropică, ci a făcut şi un act de smerenie. Suferinţa asumată cu credinţă, răbdare şi nădejde este un exerciţiu de smerenie şi pentru cel bolnav, şi pentru cei care poartă de grijă bolnavului. Aşadar, chipul duhovnicesc al bărbaţilor care-l purtau pe slăbănog este împletitură de credinţă şi smerenie, podoabe potrivite pentru chipul oricărui credincios în Postul Mare şi nu numai.

În al treilea rând, Evanghelia Duminicii a doua din Postul Mare ne vorbeşte despre puterea lui Dumnezeu manifestată în iertare. Nu este puternic cel care poate să pedepsească, să arunce în temniţă, să pună trupul la cazne, ci acela care, deşi poate să le facă pe toate acestea, iartă pe cel care greşeşte. Dacă pomenirea Sfântului Grigorie Palama, în duminica aceasta, este veriga de legătură cu prima duminică a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei, pentru că ne oferă un exemplu concret de trăire după dreapta credinţă, tema iertării, ca manifestare a puterii lui Dumnezeu, este veriga de legătură cu cea de-a treia duminică din Post, Duminica Sfintei Cruci. Iertarea lui Dumnezeu faţă de oameni poate fi înţeleasă ca act de putere numai în lumina Crucii şi a Iubirii răstignite pe Cruce. Fiind răstignit pe Cruce, Hristos S-a rugat Tatălui pentru cei care Îl chinuiau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“.

Aşadar, cugetând la cuvântul Evangheliei din duminica aceasta, înţelegem că hrana noastră duhovnicească cea din toate zilele Postului Mare este cuvântul lui Dumnezeu după care suntem chemaţi să ne modelăm cugetul şi inima şi, împreună cu ele, viaţa noastră toată. Înţelegem că o credinţă adevărată, puternică şi statornică este vindecătoare de bolile sufleteşti şi trupeşti, pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. În plus, înţelegem că slujirea jertfelnică a aproapelui, mai ales a celui aflat în suferinţă, este lucrare filantropică, dar şi exerciţiu de smerenie, mijloc de cultivare şi de adâncire a smereniei şi în smerenie. Ce este mântuirea? a întrebat unul. Un adânc de smerenie, a răspuns celălalt. Cu alte cuvinte, prin slujirea jertfelnică a aproapelui şi prin smerenie ne adâncim în taina mântuirii noastre. Şi, în cele din urmă, înţelegem că puterea lui Dumnezeu se arată în iubirea iertătoare care l-a copleşit pe slăbănogul din pat, dar şi pe toţi cei ce aleargă la El cu credinţă şi cu nădejde.

Pr. prof. dr. Viorel Sava, Sursa: Ziarul Lumina