Au trecut vreo 70 de ani de când am fost făcuţi republicani. Ştim prea bine că, măcar atunci, n-a fost vrerea noastră, a românilor. Ce-am vrut noi a contat prea puţin, spre deloc. A fost suficientă voinţa „de fier” a ruso-sovieticilor, pe care deznodământul războiului îi transformase în superputere mondială.

De atunci, pe blazonul republicii româneşti s-au „năclăit” epitete care mai de care mai tulburătoare şi grave, prin consecinţe. Pe rând ori concomitent, republica rătăcirii noastre, conform propriilor percepţii şi caracterizări, a devenit ilegitimă, criminală, de „eternă” tranziţie, hoaţă, coruptă, poate mafiotă.

Însă altoiul republican sovietic a produs şi alte racile. Este vinovat de a fi „aruncat” în sufletul nostru, printre noi, sămânţa feluritelor învrăjbiri politice, sociale, chiar etnice. Bunăoară, republica ulterioară anului 1990, moşită diabolic de către Ion Iliescu, şi-a rafinat până la saturaţie abilităţile în a provoca şi întreţine conflictul politico-instituţional, exersat îndeosebi în triunghiul relaţional Preşedinţie-Guvern-Parlament. „Păruiala” dezlănţuită, la acest nivel, a produs episoade memorabile şi periculoase prin urmări politice, economice, sociale, civice.

Un scurt (doar parţial) remember se poate dovedi sugestiv. În 1991 se aflau în „ring” Ion Iliescu şi Petre Roman. Războiul celor doi, din a căror tovărăşească iubire se născuse în urmă cu un an FSN-ul, a condus la o criză dramatică, asociată cu a doua mare mineriadă postdecembristă, concretizată prin căderea guvernului Roman.

La sfârşitul anului 1999, se producea un nou conflict preşedinte-premier, de acea dată între Emil Constantinescu şi Radu Vasile. Au urmat câteva săptămâni de tensiune politică accentuată, de blocaj instituţional ce părea interminabil, finalizat printr-o demitere a primului ministru la limita legalităţii constituţionale.

Mai cunoscute, fiind mai recente, sunt convulsiile politico-instituţionale din anii preşedinţiei lui Traian Băsescu. Excepţie fiind Emil Boc, provenit din partidul prezidenţial, relaţia dintre Traian Băsescu şi deţinătorii funcţiei de prim ministru (Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta), a fost constant recalcitrantă şi punctată de numeroase episoade de conflict paroxistic.

Plasate în această succesiune a coabitărilor ostile, evenimentele din România acestor zile pot primi noi desluşiri. Paradoxal, fiecare dintre cele două tabere şi modele discursive, aflate acum în confruntare, par preocupate de grija „statului de drept”. Unii vor să-l asaneze (PSD-ul şi asociaţii, guvernul etc), vindecându-l de anomaliile funcţionale; ceilalţi vor să-l salveze (preşedintele, DNA, SRI, CSM, PNL, USR). Toţi „suferă” de se prăpădesc de soarta neprihănitului şi neajutoratului „stat de drept”.

În realitate, sub ochii noştri se derulează acelaşi film prost cu actori diferiţi: clasicul şi găunosul conflict, întreţinut de republica românească, întru „îndestularea” cu putere. Ca o nefericită prelungire, războiul politic este aprofundat în proiecţii propagandiste de anvergură, în care se avântă marea parte a mediei româneşti, şi care dezorientează, stârnesc instincte sociale riscante. Combatanţii sunt tot mai lipsiţi de precauţii, fiecare fiind interesat de întărirea propriei „redute” prin adjudecarea unui cât mai consistent suport public. Consecinţele, deşi având minţile incandescente le neglijăm, sunt dintre cele de care ne-am putea lipsi: dezagregare socială (chiar ură), descompunerea accentuată a actului instituţional-administrativ, turbulenţe economice, deprecierea credibilităţii externe a ţării etc.

Pe de altă parte, în absenţa unui masochism colectiv iremediabil, poate n-ar strica să căutăm corecţii reale. Una dintre acestea ar putea consta într-o reformă constituţională lucidă, care să reaşeze prerogativele câtorva dintre instituţiile fundamentale ale statului: Parlament, Guvern, Preşedinţie.

N-ar fi de exclus, ba chiar de preferat, soluţia unei restructurări constituţionale radicale, care să însemne substituirea instituţiei preşedintelui cu aceea a monarhului constituţional. Ar putea fi însuşit un asemenea obiectiv, dat fiind că într-un sistem democrat – dacă partidele, Parlamentul, magistraţii, Guvernul sunt de neînlocuit – preşedintele beneficiază de un redutabil înlocuitor: suveranul. Apoi, Preşedinţia României, indiferent de titularul său şi neîsemnând că în actuala păruială politică accept poziţia majorităţii guvernamentale, s-a situat de prea multe ori pe marginea prerogativelor constituţionale. Cu deosebire, importanta „funcţie de mediere” a preşedintelui – între puterile statului, între stat şi societate, poate chiar între actorii politici – a fost constant abuzată. Preşedintele României (în sens general) n-a fost niciodată, şi am îndoieli că va putea fi cândva, un mediator, un arbitru real, o „instanţă” a echilibrului şi echidistanţei. Nu are cum fi pentru că este produsul „pur” al partizanatului politic, al momentului minim de concordie socială, implicit al maximei scindări. Societatea românească nu este nicicând mai fragmentată, mai învrăjbită, decât la finalul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Este suficient să vă „sondaţi” fiecare dintre dumneavoastră memoria afectivă şi-mi veţi da dreptate.

Ori, un suveran, rege sau regină, ar fi mult mai potrivit pentru exercitarea prerogativelor principale ale funcţiei centrale în stat. O demonstrează propria experienţă regală a României, dar şi realităţile la zi, din ţările monarhii constituţionale. Nu sunt necesare mari competenţe juridice şi politologice, ca să ne dăm seama că suveranul, care nu este creaţia periodică a jocului politic partinic, beneficiază de un statut net avantajos pentru a îndeplini rolul de mediere şi reprezentare. De altfel, chiar în contextul actualei/cruntei păruieli politice din România, poziţia exprimată de către Casa Regală a României este probatoare. Excelează printr-o înţeleaptă moderaţie!

Cornel Jurju