Conceptul Iuțirea de sine, pe care l-am derivat din folclorul românesc, din vatra poporului român, căruia îi atribui această calitate specifică prin care îi definesc vitalitatea și care se manifestă în cântec și joc prin iuțire, printr-o emanație de energie care, în Călușarii sau jocul Învârtita, ajunge la delir, poate fi aplicat și altor popoare, folclorului de pretutindeni. Iuțirea de sine este o permanență a omului, o caracteristică a trăirii lui intense, a stării existențiale paroxistice aflate în venele sale, și care se manifestă și la veselie, și la mânie, fiind antonimul stării lamento, a bocetului, a doinelor de jale. În dansul și cântecul flamenco, de pildă, antitezele sunt dragostea și moartea, care se manifestă în același cântec, aproape concomitent, căci una o presupune sau o precede pe cealaltă. Ca fețele lui Ianus.
La New York, am avut ocazia, datorită unei frumoase tradiții stradale, desfășurate pe Fifth Avenue, numite Parade Day, să văd iuțirea de sine a irlandezilor, a mexicanilor, a puertoricanilor, a peruanilor, a grecilor, a zeci de popoare. Toate au danduri și cântece vitale. Și unde am fost, m-am izbit de această realitate specifică. Am văzut la Calcutta spectacole care îmi atătau cât de iute este dansul și cîntecul indian. În Portugalia, pe toate drumurile se cânta înfocat salsa, altă variantă de flamenco, la fel de vital și energic. La Barcelona, corida se îmbină cu iureșul dansului spaniol. Oriunde am fost pe acest pământ, am văzut cum se manifestă omul prin specificul locului, iar ceea ce leagă un specific de altul este tocami iuțirea de sine.
Există și o vorbă românească, ‘Bade, ești iute la mânie, dar mai iute la joc’, vorbă pe care o poți auzi pe ulițele multor sate din țară.
La Festivalul ‘George Enescu’, Iuțirea de sine s-a putut remarca plenar în Rapsodiile lui Enescu și în toate piesele sale cu caracter popular, care au sursă de inspirație folclorul romînesc.
Dar a exista și o surpriză, ea s-a numit Anoushka Shankar, Manu Delago și The Zürich Chamber orchestra. Anoushka este din India, o cântăreață la instrumentul tradițional numit sitar, un fel de mandolină cu o coadă foarte lungă, instrument al cărui strămoș este un instrument persan, numit setar. Manu este un percuționist de origine austriacă, dar care cântă și la hang, un alt instrument tradițional indian, care seamănă cu o scoică uriașă, care, atinsă pe suprafața lui, pe față și pe spate, eminte niște sunete speciale, foarte particulare și variate. Combinarea sunetelor de sitar, hang și orchestră de cameră a creat în sala Ateneului o rezonanță nemaiuzită, o muzică cu totul specială, în orice caz, originală. Și totul a crescut. Mai întâi, Anoushka a cântat solo la sitar, ca să putrem auzi calităile sonore ale acestui instrument. Ea a cântat câteva piese indiene, foarte ritmate și recognoscibile, latura lor dominantă fiind iuțirea de sine, apoi repetoriul ei s-a extins și, acompaniată de Manu la hang, a creart noi armonii, care s-au combinat apoi cu orchestra de cameră, condusă de concertmaistrul Willi Zimmermann. Împreună au realizat performanța îmbinării a două instrumente populare foarte vechi cu o orchestră cultă.
Aș fi vrut să văd pe scena Antenului un rapsod român care face acest mariaj dintre instrumente, dintre popular și cult, dintre vechi și modern. Dar rapsozii noștri au un păcat, sunt mitomani, se cred dumnezei și nu se ‘coboară’ să colaboreze cu o orchestră simfonică occidentală, mai ales când aud că trebuie să cânte și piese de jazz. Fiindcă Shankar, susținută de colaboratorul ei la tobe și percuție, a realizat partituri de jazz de cea mai bună calitate. Am scris o carte monumantală de o mie de pagini, Sunetul Primordial, în care am arătat ce importrant ar fi ca Festivalul ‘Enescu’ să încurajeze astfel de experiențe românești, să aducă pe scena lui rapsozi care să se cupleze cu orchestre simfonice sau să arate deja ceea ce există, aliaje de soi între muzica populară și cea cultă, cum practică muzicieni ca Maria Răducanu și Adrian Naidin, unde acest aliaj este împlinit și are o strălucire nemaipomenită. Locul unor asemenea artiști ar fi pe scena Atenului, în cadrul Festivalului ‘Enescu’, așa cum am arătat în articolele pe care le-am consacrat acestor doi artiști. Și nu numai lor. Sunt zeci de folcloriști care au o pecete de geniu.
Complexul rapsozilor noștri ține însă de o sferă ce iese din marginile esteticii, unii sunt departe de a înțelege fenomenul acestui gen de colaborare. Ca și filmul, muzica este o artă de echipă, de colaborare între artiști, între sunete. Și e suficient să dau exemplul lui Ravi Shankar, muzician hindus, cel ce a scos sitarul din habitatul lui tradițional și l-a dus pe marile scene occidentale, unde a reușit să creeze sonorități nemaiauzite, colaborând cu unii dintre marii muzicieni ai lumii, precum Yehudi Menuhin, The Beatles, The Rolling Stones! Aceștia nu au avut nici un comlex, dimpotrivă. A fi violonist clasic și a nu-ți place cum sună sitarul sau naiul, este o aberație. La fel cum aberație este să fii muzician și să nu-ți placă jazz-ul, să îl disprețuiești, cum face un mare rapsod român. E ca și cum Ray Chales sau Jay-Z ar spune că disprețuiesc folclorul românesc. Pot astfel de artiști să spună așa ceva? Trebuie să fii anormal să disprețuiești folclorul unui anumit popor. Sau rasist, să spui că nu-ți place jazz-ul, fiindcă aceia care îl cântă au buzele groase! Toate instrumentele au fost inventate de om ca o necesitate lăuntrică de a se exterioriza prin sunet. Și aliajele dintre sunete s-au dovedit fertile pentru ceea ce însemană The New Music, cu zecile ei de curente, de tip fusion, collition sau crossover. Acest aliaj a fost benefic din toate punctele de vedere, căci a depășit limitele culturale, accepția restrânsă, dintr-o anumită zonă geografică și a făcut punți universale între Vest și Est, între cultura majoră și cultura minoră, cum ar spune Blaga, între rapsozi și profesioniști, într-un schimb de experiențe și idei adesea revoluționar. Globalizarea e un fenomen viu, consolidat de artiștii vizionari.
Anoushka Shankar este fiica lui Ravi Shankar și ea continuă în secolul XXI revoluția generată de tatăl ei în secolul XX. Piesele cântate în Festival sunt opera lui Anoushka și Manu, de pe albumele scoase împreună. Aranjamentele orchestrale însă sunt creația lui Jukes Buckley, un cunoscut compozitor, dirijor și producător de muzică fusion, în special în domeniul cuplării muzicii simfonice cu muzică electronică. Exact ce face la noi Iancu Dumitrescu. O cuplare a acestuia cu un rapsod român ar da roade minunate, nemaiuzite, peste ceea ce am auzit în concertul lui Shankar. De ce? Fiindcă muzica populară românească are acea calitate numită mai sus, iuțirea de sine, iar compozițiile lui Dumitrescu sunt collition, ideale pentru acest nou aliaj. Totul este ca rapsodul și muzicianul cult să depășească tristul complex de care am amintit. Și muzica populară trebuie să vină către cea cultă și invers. Acestă simbioză nu poate fi doar individuală. Poate, dar efectul este mic, nu așa cum merită să fie, universal. Cântecul și dansul popular românesc au față de alte comorori folclorice o imensă calitate, faptul că iuțirea de sine se petrece în cerc, simbol fiind hora, care se trage din adâncuri, fiind un dans dacic. Cercul are puteri magice, în cosmogonie el este considerat axis mundi. El conservă cel mai bine axa atemporală, conservă verticala creației, care face legătura dintre sunetul primordial și infinit.
Ceea ce a cântat Shankar la sitar nu se poate compara cu valențele cântecului și dansului românesc, mult mai amplu, mai bogat în nuanțe sonore, cu un iureș universal, nu doar local, așa cum îl fixează sonoritățile indiene ale sitarului. Sitarul nu este un instrment inventat de zei, ca fluierul sau naiul, care conservă în ființa lor ideal sunetul primordial. Acestea sunt instrumente mai vechi cu mii ce ani decât sitarul. Iar combinația cu tobele și muzica de jazz, a dus sitarul la un acompaniament modest. Rezultatul a fost o muzică de divertisment, potrivită pentru Festivalul ‘Bucureștii lui Caragiale’, în nici un caz muzică de concert. Însăși orchestra de cameră din Zürich s-a trezit figurantă, pe din afară.
Nu, muzica nouă, așa cum o văd eu pe scenele Festivalului, trebuie să păstreze o ținută concertantă, așa cum am văzut la Lincoln Center din New York, superior artistică, o fuziune creatoare înaltă, să nu producă reacții ca la formațiile de muzică rock sau beat.
Desigur, Shankar a folosit pentru muzica sa izvoarele religioase, alte tradiției indiene, precum piesa Mahadeva, dedicată zeului Shiva, așa cum printr-o altă piesă, Traveller, ne-a dovedit afinitățile dintre flameco și muzica indiană. Instrmentul propriu pentru flamenco este chitara, soră cu sitarul. Un țigan din Spania, Javier Limon, producătorul unui abum al artistei, a mărturisit că atunci când Anoushka cântă muzică indiană pură i se pare că ea cântă flameco. Firesc, dacă ne gândim că ‘în urmă cu multe secole, țiganii au venit din Rajastan și au inflențat în mare măsură stilul flamenco, împreună cu creștinii, evreii și arabii din Spania’.
Iar eu, atunci când Shankar cânta la sitar muzică indiană pură, am făcut imediat legătura cu Belly Dance, de factură gipsy, în stilul practicat cu succes de Indiggo Twins în spectacolul lor Wicked Clone în America, pe Broadway, la New York.
Iată rezultatul cel mai concret al iuțirii de sine, ca loc comun al muzicii de pretutindeni. Nu s-ar putea face oare o combinație între sitar și nai sau țambal? Indiscutabil, și ar fi de un efect estetic nemaipoment. Dar poate nu e târziu. Anoushka Shankar, a cărei soră este celebra Norah Jones, are muzica în sânge. Ea, cu această experiență festivalieră enesciană, va descoperi și folclorul nostru, tot ce se poate. Și e suficient ca românii, gazdele ei, să o ducă la un spectacol popular din România, țară plină de astfel de manifestări. Și e sigur că ne vom întâlni, ca mâine, cu o sârbă cântată la sitar. Și cine a intrat în cerc, în horă, nu mai poate ieși niciodată, se duce dincolo de ceea ce este, în eternitate.
Grid Modorcea, Dr. în arte
