Ali Podrimja – poetul național al Kosovo din Munții Blestemați valahi: exponent al lirismului balcanic contemporan

Din nefericire literaturile balcanice sunt necunoscute în România. Ignorarea literaturii de la sudul Dunării, cu influențele sale vlahe este o paradigmă negativă în presa și critica literară românească. Ali Podrimja s-a născut la 28 august 1942 în Kosovo și a decedat, în împrejurări neelucidate, la 21 iulie 2012. Poetul kosovar rămâne una dintre cele mai proeminente și viguroase voci ale liricii de limbă albaneză, un creator a cărui operă s-a confundat organic cu destinul zbuciumat al Kosovoului natal. Născut în orașul Gjakova, o localitate străveche cu origini valahe, chiar la poalele faimoșilor Munți Blestemați păstorit de vlahi, destinul său a fost marcat devreme de pierderea tragică a ambilor părinți. Gjakova în limbajul vlahilor era Giacovița. Munții Blestemați (Prokletije sau Alpii Albanezi), situați în nordul Albaniei și la granița cu Kosovo și Muntenegru, reprezintă una dintre cele mai sălbatice și spectaculoase regiuni alpine din Balcani. De-a lungul istoriei, acest relief accidentat și izolarea sa naturală au transformat zona într-un faimos refugiu și coridor de transhumanță pentru comunitățile de vlahi (aromâni), care își deplasau turmele de oi între pășunile montane de vară și câmpiile calde de la țărmul Mării Adriatice sau Ionice. În acest spațiu etnogenetic vlah și-a trait tinerețea poetul national al kosovarilor. În ciuda unei copilării aspre, marcată de lipsuri și de climatul opresiv orchestrat de regimul iugoslav, Podrimja a găsit în cuvânt o formă fundamentală de supraviețuire. A debutat la doar 15 ani în prestigioasa revistă „Jeta e Re” (Viață nouă), iar în 1961 a publicat volumul de debut, „Thirrje” („Chemare”), scris în timpul anilor de liceu. A scris în albaneză.

După ce și-a încheiat studiile de limbă și literatură albaneză la Universitatea din Priștina, capitala Kosovo, în 1966, s-a integrat rapid în peisajul cultural, lucrând ca jurnalist și editor la cotidianul „Rilindja” (Renașterea). Recunoașterea sa academică a culminat în anul 2000, când a fost ales membru titular al Academiei de Științe și Arte din Kosovo. Sfârșitul său, survenit dramatic în iulie 2012, în localitatea Lodève, după participarea la un festival de poezie în Franța, a pus punct unei vieți trăite la granița dintre neliniște și mit. Trupul său neînsuflețit a fost găsit de autorități în circumstanțe rămase neelucidate, pecetluind o biografie marcată iremediabil de tragism. Este un poet aproape total ignorat de iubitorii literaturii balcanice din România. Din păcate, critica noastră literară se axează doar pe scriitorii naționali, despre care se scrie pe „pile, cunoștințe, relații – pcr”. Despre literatura din Kosovo nu se scrie nimic în România, deși, în anii ’70 ai secolului trecut, Victor Eftimiu, invitat de Enver Hoxha în Albania, a cunoscut și poeți valoroși din Kosovo, pe atunci regiune autonomă a Iugoslaviei.

Poezia lui Ali Podrimja refuză utopiile naive și idilismul facil. Discursul său liric este profund înclinat spre simbol și alegorie, elemente tipologice care guvernează întreaga sa creație. Universul său este locuit de anxietate, alarmă și marile dileme ale vieții, proiectate de la nivel individual direct asupra sorții popoarelor balcanice. Scrie o poezie interiorizată la abis. O cotitură fundamentală în tehnica sa poetică a avut loc în 1982, odată cu publicarea volumului „Lum Lumi”. Scris ca un omagiu sfâșietor adus fiului său, Lum, stins din viață prematur din cauza unei boli nemiloase, volumul a restructurat din temelii poezia albaneză contemporană. Podrimja a abandonat atunci canoanele rigide, apelând la versul liber și la un hermetism dens, dar bazat pe un limbaj aparent simplu, capabil să elibereze imagini de o forță devastatoare. Volumele sale de referință — de la „Poezii” până la tulburătoarele confesiuni din „Kujtim për nënën dhe për hënën” („Amintire despre mamă și despre lună”) sau strigătul identitar din „Kosova, gjak që nuk falet” („Kosovo, sângele care nu se iartă”) — configurează harta unui spirit profund angajat în realitatea timpului său. A fost un luptător cu pana/stiloul pentru un Kosovo independent.

O analiză atentă a textelor sale pune în lumină câteva nuclee tematice fundamentale. În poemul „Când singurătatea picură sub streașină”, Podrimja construiește o atmosferă de izolare tensionată, în care ființa umană asistă neputincioasă la degradarea lumii înconjurătoare:

„Vremurile te-au învățat de rău.
Am văzut oameni cumpărând funii,
alergând în jurul planetei
după fluierul glonțului…”

Metafora „fluierului glonțului” reflectă o realitate traumatizată de conflict, în care singurătatea devine singurul spațiu de rezistență în fața dezumanizării. Cu toate acestea, dincolo de angoasă, există o loialitate profundă față de celălalt, un jurământ de sacrificiu care transpare din versul: „mi-am pus mâna în foc pentru tine”. Tema exilului și a raportului cu marile metropole europene capătă nuanțe sumbre în poemul „Parisul, locul natal”. Departe de a fi idealizat ca oraș al luminilor, Parisul devine un spațiu deopotrivă al adoptării și al înstrăinării, unde poetul caută să-și înfigă propria teamă, conștient că trecutul nu poate fi șters:

„la un izvor ne vom spăla ochii, mâinile pătate,
vom lăsa în urmă nopțile balcanice…”

În ciuda decorului citadin modern — metroul amețitor, străzile aglomerate —, memoria afectivă rămâne legată de „mirosul gutuiului din locul natal”, dovadă a imposibilității de a rupe cordonul ombilical cu pământul de origine. E un poet nostalgic și reflexiv, un tip ce se scaldă în arhetip. În compoziții precum „Mărul mamei” sau „Pisica neagră”, Podrimja coboară în cotidianul domestic pentru a extrage semnificații metafizice. Mărul devine o axă a luminii, un element generator de ordine în fața degradării fizice, dar și un strigăt de durere după amintirea mamei. În schimb, „Pisica neagră” personifică destinul imprevizibil al călătoriei interioare:

„Pe parcursul călătoriei mele
mă urmărește o pisică neagră.
Inima îmi spune
că mă voi poticni la jumătatea drumului.”

Această presimțire a sfârșitului prematur este însă înfruntată cu un soi de stoicism balcanic. Poetul privește avertismentele sorții ca pe o „hotărâre” pe care trebuie să o accepte cu demnitate, transformând frica în substanță estetică. Un aspect fascinant al operei sale este capacitatea de a dialoga cu alteritatea culturală. În poemul dedicat universitarului și renumitului albanolog arbëresh (italo-albanezi) Francesco Altimari, „Cine va ucide lupul?”, Podrimja folosește figura mitologică a lupului ca simbol al sălbăticiei, dar și al supraviețuirii:

„— Dacă mă ucizi pe mine, bietule,
cine va ucide Lupul?!”

Este o interogație profundă asupra violenței sistemice și a necesității existenței unui „inamic” sau a unei forțe brute pentru menținerea echilibrului precar al istoriei și al identității etnice. La albanezi ca și la români lupul este un totem comun din epoca traco-ilirică. În felul său subtil, poetul kosovar este un inter-textualist.

Ali Podrimja nu a scris doar poezie, el a consemnat, prin metafore de o densitate rară, seismul interior al unei întregi națiuni. Între afirmarea radicală a libertății și plonjarea în anxietățile modernității, lirica sa refuză răspunsurile simple. Distins de-a lungul carierei cu premii internaționale importante, precum Premiul „Nikolaus Lenau”, în Germania, în 1999, poetul din Gjakova a lăsat în urmă o moștenire care depășește granițele regionale. Într-o Europă măcinată de reconfigurări istorice, opera sa rămâne un „medalion” de o valoare inestimabilă — o sfidare disperată și lucidă adresată utopiilor naive, un strigăt de libertate salvat de memorie. Este considerat poetul național al Kosovo. Putem vorbi deja despre o literatură națională a Kosovo, cu o voce distinctă în peisajul literar balcanic – Ali Podrimja. Consider că poezia despre mărul mamei este fundamentală prin emoția translucidă a liricii balcanice, apropiindu-l pe Podrimja de poeziile materne ale românului Mircea Micu, prieten cu Nichita Stănescu. Este un poet de o sensibilitate aparte, înrudită cu lirica de la nord de Dunăre. Să-l citim.

Ionuț Țene