TITINA NICA-ȚENE – DESTINUL UNEI FEMEI ÎNTRE POEZIE, DEMNITATE ȘI IUBIRE

Portret biografic și literar

Titina Nica-Țene, poetă și prozatoare, s-a născut la 10 iulie 1944, în satul Ușurei, comuna Șușani, județul Vâlcea. Până în anul 1968, Ușureiul a fost comună de sine stătătoare, localitate cu vechi rădăcini istorice și spirituale.

Catagrafia ecleziastică din 1840 menționează biserica din Ușurei încă din anul 1540. Documentele istorice consemnează însă localitatea și în registrul localităților întocmit în timpul administrației austriece (1718–1739), precum și pe harta lui Friedrich Schwantz, realizată între anii 1720 și 1722.

Titina Nica-Țene este fiica lui Constantin (1911–1977) și a Mariei (1916–2006) Nica, oameni ai satului Ușurei. Bunicii materni, Ilie Nedelea (1879–1978) și Ana Nedelea (1878–1976), au trăit aproape un secol, transmițând urmașilor o moștenire familială în care statornicia și puterea de a înfrunta viața au avut un rol esențial.

A fost al patrulea copil din cei opt ai familiei. Venirea sa pe lume a fost însoțită de o întâmplare dramatică: s-a născut cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului, fiind cianozată. Mama, crezând că fetița murise, a așezat-o sub pat. Norocul a făcut ca tatăl, sosit mai târziu, să dorească să-și vadă copilul. Desfăcându-i cordonul ombilical, i-a redat, fără să știe, dreptul la viață. Astfel, încă din primele clipe, destinul Titinei a fost marcat de o luptă dramatică pentru supraviețuire.

Copilăria și-a petrecut-o pe malul Beicii, râul care străbate comuna de la nord la sud. Primăvara și vara, apele sale se revărsau uneori, inundând grădinile oamenilor. Copiii aruncau cu bolovani și bețe în apă, iar iarna se bucurau de gheața râului, pe care se trăgeau cu săniile improvizate.

Beica nu a fost doar un element al peisajului natal, ci a devenit o parte din identitatea sa afectivă. Râul i-a însoțit copilăria, tinerețea și maturitatea, rămânând o prezență vie în memoria poetei până la senectute. Nostalgia locurilor natale se regăsește și în versurile sale:,„De multe ori, pe malul Beicii,
Visez la casa-n care sunt născută”

Iar timpul, asemenea apei, își lasă semnele asupra omului: „Privind, atent, în luciul apei,
Observ că părul mi-a albit…”

A copilărit în casa țărănească a părinților, într-un univers patriarhal, în care munca și tradițiile satului făceau parte din viața cotidiană. Își amintește războiul de țesut, sfârâitul fusului în care mama torcea caierul din furcă și lumina lămpii cu gaz. În acea atmosferă, asculta fascinată poveștile vecinelor venite la clacă, descoperind, poate fără să-și dea seama, farmecul rostirii și puterea cuvântului.

Școala primară a urmat-o în Ușurei, iar gimnaziul la Șușanii de Sus, satul vecin, aflat la aproximativ cinci kilometri. Își amintește cu nostalgie de colegi, învățători și profesori, oameni care au contribuit la formarea sa intelectuală și sufletească.

Drumul spre educație nu a fost lipsit de dificultăți. La vârsta adolescenței, fiind foarte firavă, a avut de înfruntat prejudecăți și greutăți. Cu ajutorul unor oameni de bine, a reușit să-și continue studiile, absolvind Școala Tehnică Horti-Viticolă și apoi Liceul Teoretic din Drăgășani.

O zi de vară, 13 iunie 1963, avea să-i schimbe radical existența. Într-o atmosferă pe care memoria o păstrează ca pe o imagine de început de roman, „cerul a aprins candelabre” și pentru ea, și pentru „mărgăritarele câmpului”.

Pe o bancă de lemn, în micul parc al orașului Drăgășani, în așteptarea unei consătene, s-a așezat lângă ea Florin, un tânăr din Drăgășani, absolvent de liceu, care se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Filologie.

Întâlnirea celor doi a însemnat începutul unei povești de iubire care avea să dureze o viață. Florin, fire puternică, supranumit „Stâncosul”, s-a dovedit, în scurt timp, omul alături de care Titina putea construi un viitor.

Starea sufletească a tinerei femei se reflectă în aceste versuri: „Pentru ce sunt fericită?
Pentru lună, … ape, … nopți …,
Sau că … tu ești pe aproape?”

Vara i-a despărțit pentru o vreme. Titina, împreună cu prietena sa Ionica, din Mădulari, localitate învecinată, a plecat la Târna Mare, în județul Maramureș. Fratele ei, profesor în acea localitate, le chemase să lucreze ca învățătoare, într-o perioadă în care era mare nevoie de cadre didactice.

Florin, chemat parcă de destin, nu a mai urmat drumul spre Craiova, unde intenționa să studieze, ci s-a îndreptat spre Baia Mare, dorind să fie mai aproape de aleasa inimii sale.

S-a transferat la forma de învățământ fără frecvență și a preluat funcția de profesor suplinitor de limba română la Târna Mare. În același timp, a luat-o de soție pe Titina.

Căsătoria lor a avut loc la 1 mai 1964, când s-au prezentat la Primăria din Târna Mare și au obținut certificatul care consfințea unirea destinelor. Nunta a fost una modestă, dar plină de emoție. Pentru a sărbători evenimentul, au cumpărat un litru de vin și au ciocnit un pahar împreună cu Ionica, prietena Titinei.

Peste ani, poeta și prozatoarea avea să mărturisească, într-o formulare care îi definește filosofia de viață:

„Nu-mi trebuie mult ca să fiu fericită”, pentru că „nu ceea ce ni se întâmplă e important, ci cum privim ce ni se întâmplă”.

Cei doi au luat în serios această convingere și au transformat-o într-un principiu al existenței lor comune.

Destinul i-a readus pentru scurt timp la Drăgășani, dar hotărârea de a-și construi viitorul la Cluj a devenit tot mai puternică. Drumul spre noua așezare nu a fost ușor. Au trebuit să înfrunte lipsuri, schimbări și numeroase încercări, însă au rămas uniți prin încredere, perseverență și iubire.

Firavă în aparență, dar puternică prin caracter, Titina s-a dovedit o femeie capabilă să înfrunte nedreptățile vremurilor. În anii comunismului, a avut de suportat consecințele unor gesturi de conștiință și ale refuzului de a accepta compromisurile morale.

Un episod semnificativ s-a petrecut în anul 1981. După o noapte petrecută la coadă pentru a cumpăra ulei, fără ca familia să reușească să obțină nici măcar o picătură, Titina a hotărât să-i scrie lui Adrian Păunescu, la revista „Flacăra”.

Cu o săptămână înainte, acesta venise la Cluj, însoțindu-l pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. În scrisoarea sa, Titina semnala situația dramatică a oamenilor, lipsurile alimentare și condițiile de trai din acea perioadă. Își exprima, totodată, convingerea că nu era de bun-simț ca Adrian Păunescu să-l mai susțină pe dictator.

Scrisoarea a ajuns însă la Securitatea din Cluj, iar consecințele nu au întârziat. Titina Nica-Țene a fost îndepărtată din serviciul pe care îl ocupa și a lucrat timp de șapte ani la revista „Tribuna”, pe un post necorespunzător pregătirii sale, cu o jumătate de normă. Numai după Revoluția din decembrie 1989 a fost repusă în drepturile sale.

Această întâmplare dezvăluie o dimensiune importantă a personalității sale: demnitatea intelectualului care nu acceptă să tacă în fața nedreptății. Dincolo de sensibilitatea poetei și de delicatețea prozatoarei se află o conștiință puternică, formată în spiritul adevărului și al responsabilității civice.

Viața Titinei Nica-Țene poate fi privită ca o împletire de experiențe personale, încercări istorice și aspirații culturale. Satul natal, copilăria, râul Beica, anii de formare, întâlnirea cu Florin și experiențele trăite în perioada comunistă au constituit reperele unei existențe din care literatura și-a extras seva.

Povestea sa nu este doar biografia unei femei care a traversat mai multe epoci, ci și mărturia unei conștiințe care a înțeles că libertatea interioară nu poate fi confiscată de împrejurările istorice.

În opera sa poetică și în proză se regăsesc sensibilitatea, nostalgia, iubirea, memoria și preocuparea pentru condiția umană. Experiențele vieții au devenit, treptat, material literar, iar amintirile s-au transformat în pagini în care realitatea este privită prin filtrul unei sensibilități feminine autentice.

Titina Nica-Țene rămâne o personalitate pentru care familia, literatura și demnitatea morală reprezintă repere fundamentale. Dincolo de cărți și de activitatea culturală, există povestea unei vieți trăite cu tenacitate, în care iubirea a fost sprijin, iar cuvântul scris – o formă de mărturisire.

Destinul ei demonstrează că adevărata putere a omului nu se măsoară prin forța fizică sau prin împrejurările favorabile, ci prin capacitatea de a rămâne fidel propriilor convingeri, de a iubi și de a transforma suferința în experiență spirituală.

Titina Nica-Țene – o viață în care poezia, iubirea și demnitatea au devenit forme ale aceleiași mărturisiri.                   

               Maria Tatomirescu