† 8 iulie 1959 – trecerea în veșnicie la închisoarea Ocnele Mari a poetului mucenic Vasile Militaru.

† 8 iulie 1959 – trecerea în veșnicie la închisoarea Ocnele Mari a poetului mucenic Vasile Militaru. Mărturie a fostului deținut politic Dumitru Radu Udar despre moartea poetului care a spus că „în poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”

Motto: „Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic” (Vasile Militaru)

Mărturia fostului deținut politic Dumitru Radu Udar

„Am fost alături de poetul Vasile Militaru, atunci când în condițiile tragice, impuse de geniile răului, de forțele întunecate ale comunismului, a trecut în eternitate. Era pe la începutul lui iulie 1959, zi însorită percepută de noi, deținuții, care admiram libertatea doar prin ajutorul puținelor raze de soare care pătrundeau firav printre jaluzele. Jaluzele, de fapt obloane grele cu care erau căptușite ferestrele, ca „bandiții” să fie izolați și de păsările cerului. Draconic mijloc de a te descotorosi de așa-zișii dușmani ai poporului, fără a folosi ștreangul sau pistolul din dotare.

Către ora prânzului, deținuții politici începuseră să devină tăcuți. Își spuseseră ce aveau de spus în primele ore ale dimineții. Cred de cuviință să spun că în timpul acestor sporovăieli, de după neîndulcitul ceai, printre altele ne îngrijora și starea sănătății poetului Vasile Militaru, scos din celulă și internat în infirmeria închisorii, unde de obicei erau internați numai acei ajunși pe ultima sută de metri de deznodământ. Alte vești nu mai aveam de la el, decât că fusese groaznic bătut la Securitatea piteșteană și trimis la Ocnele Mari, pentru a scăpa ei de o crimă în plus. Piteștiul devenise însă celebru încă de pe timpul căpitanului Cârnu și al directorului Dumitrescu, susținătorul din umbră al lui Țurcanu, despre care s-a mai scris și se va mai scrie. Îmi amintesc pe deținutul Profir V., care recita adeseori în celulă din versurile poetului, cum ar fi Moș Andrei, Șase pui și o biată mamă și altele, care ne-au desfătat urechile pe parcursul atâtor ani. Versurile lui Vasile Militaru creau totdeauna o stare de melancolie, de tăcere în celulă, un îndemn către meditație și către dragostea față de aproapele tău. Erau învățate și de tineri, dar și de vârstnici cu tâmplele albe.

Într-o seară, mă plimbam prin intervalele dintre paturi, pe mijlocul celulei (patul fiind de neatins între orele 5 și 22, când se dădea stingerea), când bestia care supraveghea secția, deci și celula noastră, a tras brusc grosul zăvor și a deschis ușa. Ne-am oprit din plimbare și încremeniți așteptam urmările. Venirea unui caraliu în celulă, mai ales după raportul de închidere, nu era un semn bun.
Pentru intimidare și-a plimbat privirea încărcată de ură peste toți cei care eram acolo. Doar pentru asta era plătit: să urască.
Aflându-mă în acel moment în preajma ușii, am fost scos afară cu încă un deținut, acesta fiind preot, nu-i mai rețin numele, care, după spusele lui, îmi amintesc că era din comuna Frâncești–Vâlcea, pe atunci făcând parte din regiunea Argeș. Nu bănuiam ce se va întâmpla cu noi. Scoși afară, ne așteptam la bătaie, sau la vreo izolare pe motive nebănuite, nu eram nici primii nici ultimii cu care se proceda așa.

Dar nu! Fuseserăm scoși cu totul și cu totul pentru alte motive. Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordin în dreptul unei uşi pe care a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temniţe dispuneau de asemenea celule. Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om, era căzută din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era apreciat (de conducere).

„Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede”. L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

Cu vocea strangulată de emoții, i-am spus păgânului care stătea în ușă nepăsător, ca și când omul din fața lui era un nimeni.

– A murit deținutul!
– Dă-l în… de bandit! Bine că am scăpat de el, a fost răspunsul tiranului suprasaturat de ura proletară.

Încremeniți de durere așteptam alte porunci, cu ochii duși undeva departe, poate într-o lume mai bună.

– Stați aici, a tunat gardianul, închizând ușa pe dinafară.

În scurtul răgaz pe care l-am avut, ne-am putut face semnul crucii și să zicem: Dumnezeu să-l ierte pe cel trecut în veșnicie, departe de toți cei ce-l iubeau. Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urmă de medicament. Pe mica măsuță de fier – tablă – se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam și noi ceilalți, o bucățică de turtoi și un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaș, de multe ori nefiert și plin de gărgărițe.

Am tresărit când a zdrăngănit zăvorul și și-a făcut apariția gardianul. Nu avea nicio urmă de omenie în el, ca și când s-ar fi născut pe altă planetă. Ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – şi ne-a poruncit: „Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea”. Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos:

– Ieşiţi afară! Bine că a murit. Un bandit mai puţin în ţară.

Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia: „să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă”.

Am intrat în celulă și s-au tras zăvoarele după noi. Ocnele Mari, hulpavul lagăr de exterminare, aștepta să înghită noi victime în pântecul său nesătul.

Pentru noi, murise un mare om, pentru ei, un mare bandit.

După ce am intrat în celulă, am fost înconjurați de frații de suferință doritori să afle pentru ce am fost chemați. Pentru moment, nu le-am spus nimic, arătând către vizetă, unde caraliii ne puteau spiona în voie, încălțați în acei pâslari-pisică care le permiteau să asculte pe la uși fără să fie simțiți. După câteva minute însă, i-am informat că a murit Vasile Militaru și, instantaneu, am păstrat cu toții un moment de reculegere. Le-am povestit apoi ceea ce am fost puși să facem în timpul cât am lipsit din celulă. Colegii erau consternați.

După semnele știute de noi, am urmărit trecerea „căruțului”. Un căruț, pe care îl au mai toate pușcăriile în dotare. În el sunt cărați seara deținuții morți, către cimitir. Vestea ne-o dădea el, prin scârțâitul roților cu lada pe el, inconfundabil. Pânda s-a dovedit folositoare, deoarece l-am văzut trecând către groapă, cu nelipsita ladă pe el, tras de doi deținuți de drept comun. Jaluzelele erau îndepărtate la maximum, dar nu mai conta dacă eram prinși asupra infracțiunii, sau nu. După circa 30 de minute, căruciorul cu lada goală pe el, tras de aceiași deținuți de drept comun, se întorcea de la cimitir. Pentru ei, fusese o zi obișnuită. Uneori, după atâta suferință sufletul se împietrește, devine insensibil la tot ce se petrece împrejur.

În celulă s-a evocat îndelung, în acea zi, și-n zilele următoare, viața și opera scriitorului dispărut, omorât mișelește de slugile preaplecate ale Moscovei.

În ceea ce privește dimensiunile marelui dispărut, numai istoria îi poate aprecia opera ca atare. Să mă ierte anumiți pseudoscriitori care i-au pus la îndoială valoarea literară și politică, dar când ajungi să fii închis și să mori pentru țara ta, e mai mult decât un act de dăruire”.

Florin Palas

Sursa: Documentele rezistenței, Vol. 1